SECUNDE

Cocoţat în mijlocul canapelei, silit să-şi părăsească papucii călduroşi pe duşumea, cu înfăţişarea unui naufragiat fără speranţă, Maricel aştepta cuminte şi deloc calm să se sfârşească săptămânalul coşmar.
Maricica, cu o broboadă cu motive florale înfăşurată în jurul capului, îmbrăcată lejer, cu haine pe care le păstra special pentru această ocazie – pantaloni de trening şi un tricou larg, pe care scria “Go for it !” – decretase oficial deschisă ora de curăţenie.
Regula fusese stabilită tot de Maricica, din primele săptămâni de mariaj : o dată pe săptămână casa trebuia răscolită, întoarsă pe dos, scuturată şi aranjată la loc. Cu timpul, acest obicei căpătase oficialitatea şi solemnitatea unui ritual, cu etape a căror succesiune trebuia respectată cu sfinţenie, şi cu acţiuni extrem de meticuloase.
Maricel beneficiase odată de privilegiul de a fi implicat în ritualul de curăţenie. Dar, pentru că nu respecta cu stricteţe indicaţiile Maricicai, fu aruncat în dizgraţie şi exilat pe canapea. Pe timpul orei de curăţenie, îi era interzis să se mişte de-acolo, indiferent de motiv, şi oricât de urgent ar fi fost acesta.
Maricica era insensibilă la privirea pe sub sprâncene a consortului şi-şi vedea de treabă cu entuziasm. Dechidea larg ferestrele, indiferent de anotimp, plimba aspiratorul pe parchet, inspectând cu trompa lui fiecare colţisor, făcea piruiete cu mopul, ştergea cu grijă fiecare bibelou şi fiecare centimetru de mobilă, scutura mileurile, peria covorul, freca faianţa, şi chiuvetele, şi aragazul, dezinfecta toaleta…
“Deci încurc…” părea să gândească Maricel. Şi tăcea mâlc, urmărind mişcările energice ale dosului îmbrăcat în pantaloni de trening.
Natura însă nu ţine cont de faptul că ora de curăţenie e în toi. Ea îşi cere drepturile oricând e nevoie. Şi Maricel simţi – cam pe la etapa ştergerii bibelourilor – că acum era nevoie ! Simţi un discomfort, o apăsare, o indispoziţie. Începu să se foiască şi să privească îngrijorat ceasul din perete. “Fără douăzeci şi cinci. Hai, că poţi să mai rezişti douăzeci şi cinci de minute !” Pe la fără douăzeci şi-a dat seama că se înşelase. Nu mai putea. O expresie chinuită îi schimonosea chipul. Ofta şi se legăna uşor. “De ce tocmai acum ? Nu mai putea s-aştepte ? Ce mă fac ?”
Maricica trebăluia acum prin bucătărie. Freca şi clătea, ştergea şi scutura.
Mai puţin de voie şi mai mult de nevoie, Maricel hotărî să profite de moment şi pipăi cu vârfurile picioarelor după papuci. “I-a luat ! Să fie sigură că nu mă mişc de-aici !” observă cu ciudă şi porni cu tălpile goale spre camera în care până şi împăratul intră singur. Învârti cheia în broască de două ori – intimitatea lui, spre deosebire de cea a împăratului, nu era păzită de gărzi. Dincolo de uşă, n-avea decât să se dezlănțuie urgia.
- Mariceeeeeeeeeel…!!! răsună în toată casa vocea Maricicăi.
Dar nu-i păsa de consecinţe. Zâmbea fericit.

Posted in Maricel & Maricica | Comments (22)