Pentru adultii care inabusesc din fasa creativitatea copiilor. Creativitatea este azi la fel de importanta ca si alfabetizarea. Fii pregatit sa gresesti, pentru a fi in stare sa creezi. Toti oamenii se nasc artisti, dar isi pierd capacitatile pe parcurs. Subestimarea artelor, considerate mai putin importante decat stiintele. Neglijarea corpului, folosit doar ca transport pentru cap. Descurajarea copiilor in incercarea de a-si dezvolta latura creativa a personalitatii: pentru ca nu e de viitor. Va veni o vreme cand diplomele si studiile nu vor mai conta. Inteligenta este atat de variata. Despre revelatia decoperirii talentului. Despre anormalitatea aparenta si regasirea normalitatii. Despre educarea creativitatii, si a fiintei umane in intregimea ei.
Timpuri noi, pe care imaginaţia n-a putut să le deseneze. O lumină nouă. O jenă veche, dar surmontabilă, şi perspective noi. Perspective ! Câţi dintre noi le pot vedea – chiar şi aşa, tulbure, tremurat ? Şi ziua de azi a fost cândva o perspectivă. Mai măruntă, într-adevăr. Dorinţe mici – mari atunci – s-au îndeplinit. Normalitatea s-a instalat. Dar a venit brusc o altă anormalitate, una pe care nu o zăream din pricina dorinţelor mici. Vreau. Ştiu că vreau, şi ştiu mai bine ce vreau. E un stadiu la care ajungi mai greu. Dar, odată ajuns aici, vezi şi perspectivele. Şi, într-un fel, scapi de complexul fluturelui captiv într-un borcan. Încă nu poţi zbura unde te taie capul, dar îţi simţi aripile şi te simţi în stare. Şi cunoşti direcţia în care trebuie să te îndrepţi. Perspectiva ideală pentru un fluture ca tine ar fi un câmp cu flori. Însă câmpurile cu flori au dispărut demult. Poate mai există vreunul pe Marte, cine ştie? O perspectivă mai realistă, mai tangibilă, ar fi acolo, într-acolo. Ne antrenăm aripile pentru marea perspectivă ?
Printr-un scurt mesaj trimis pe mail, micuţa Sylvie anunţă pe toată lumea că şi-a pierdut inelul de logodnă. Găsitorului eventuală recompensă. Toţi se hlizesc de necazul omului – ce lume, ce lume ! – şi câteva întrebări se nasc aproape instantaneu pe buzele lor : de ce şi-ar scoate o femeie inelul de logodnă de pe deget ? Ce explicaţii o să-i dea logodnicului în cazul în care nu-l găseşte ? Dacă e vorba de un inel scump, cine să fie atât de prost încât să-l înapoieze păgubaşei ? Un răspuns plauzibil la prima întrebare ar fi că viitoarea doamnă şi-a scos inelul de pe deget pentru a se spăla pe mâini. Se temea, probabil, că logodnicul ei, strâmtorat la buzunare, i-a luat o copie ieftină a inelului la care aceasta râvnea încă de pe vremea când nu se cunoşteau, copie realizată dintr-un metal oxidabil. Astfel, păgubaşa nu risca să stârnească o situaţie penibilă – şi pentru ea, dar, mai ales, pentru el – şi să apară în faţa viitorului soţ cu inelul şi degetul înnegrite. Alt răspuns posibil ar fi că şi-a scos inelul de pe deget pentru că vroia să nu se afle încă faptul că se căsătoreşte – din motive numai de ea cunoscute. Doar că, odată cu trimiterea în masă a mailului, a aflat despre viitorul şi iminentul eveniment până şi cine nu şi-ar fi dorit să afle – eu făcând parte din această categorie. Feţi-Frumoşi nu sunt pe-aici, deci varianta că şi-a scos inelul de pe deget pentru a părea disponibilă e puţin plauzibilă. Totuşi, autorul nu cunoaşte gusturile micuţei Sylvie în materie de masculi eligibili. Ce explicaţii o să-i dea logodnicului în cazul în care nu-l găseşte ? Că i s-au subţiat degetele de la frig (e iarnă încă, totuşi) şi i-a căzut inelul de pe deget, fără să observe, « pe nesimţite ». Sau… că o jena la tastat şi l-a scos, din motive practice. Şi l-a pus alături, pe birou. Şi o mână cleptomană l-a sustras din peisaj, « pe nesimţite ». Că a fost încolţită de o bandă de hoţi, care au ameninţat-o : « Banii… şi inelul, sau viaţa ! » Cine să fie atât de prost încât să înapoieze inelul şi cât de mare poate să fie recompensa pentru a-l motiva pe găsitor să-l returneze ? Nu ştiu, mă mai gandesc…
Update : o oră mai târziu, altă micuţă, pe nume Layla, a anunţat, tot prin aceeaşi metodă, că şi-a pierdut blăniţa. Felinele astea…
Ma jucam acum ceva timp (o vesnicie ?) de-a gradinarul, intr-o jardiniera. Si de-a fotograful, pentru ca le-am pozat de la prima, pana la ultima. Am avut fericirea zilele trecute de a gasi la magazin seminte de Portulaca – Floarea Pietrei. In diminetile cele mai calduroase de vara, floarea asta te face sa zambesti. Si nu-ti cere nimic in schimb, nici macar s-o uzi prea des.
Cine merge la serviciu cu maşina nu ştie ce pierde ! Încurajez utilizarea transportului în comun ! Doamnelor şi domnilor, poftiţi în autobuze ! Mijloacele de transport îţi dezvăluie o lume foarte captivantă ! Dacă ai puterea să treci peste detalii mărunte : că te calcă unul pe cizmele proaspăt lustruite, că te înghesuie sau vrea să treacă şi nu zice « pardon »… fleacuri ! Fiecare dimineaţă e o dulce binecuvântare ! Spre exemplu, la baraca aia de lângă râu a venit şi-n dimineaţa asta vidanja. Cum, mă, ăştia n-au canalizare ? Nu, mă ! Păi, am văzut vidanja şi ieri. Acelaşi loc, aceeaşi oră. Mamă, ce-or fi mâncat ăia de e nevoie de vidanjă şi azi ? Cartofi ? Sau problema e mult mai complexă ? Chiar ! Oamenii ăia, de-şi plimbă câinii la ora la care unii merg la muncă, din ce trăiesc ? Întreb şi io, nu dau cu paru’. Apropo de câini, tanti asta are un câine care seamănă cu un şobolan. Arata cam răpănos. E câine utilitar, zici ? Da, îi ajută pe ăia cu vidanja, când se înfundă furtunul. Săracu, de aia arată în halul ăsta ? E un nene în autobuz care citeşte o carte despre lemurieni. Imaginează-ţi : « Mărirea şi decăderea lemurienilor » ! Fascinant, fascinant ! Nenea cu cartea-n mână a coborât odată cu noi şi, aşteptând la trecerea de pietoni să se facă verde, tot citea cu înflăcărare. Şi dă-i cu cititul, şi dă-i ! Mai avea câteva pagini. Hai să-i spun eu cum se termină povestea, că văd că nu mai poate de curiozitate : lemurianul moare. Moare şi se-mpute ! Apoi vin vulturii şi-i ciugulesc hoitul. Ză end.
Fereastra fără perdele dădea înspre staţia de autobuz. Pe la sfârşitul lui ianuarie am zărit înăuntru, din întâmplare, pomul de Crăciun. Neatins. Uite, mi-am spus, un om care nu se poate dezlipi de brad. Suflet de copil !
Prin martie, în aşteptarea autobuzului, am constatat că bradul era tot acolo. Un pic mai uscat, dar tot cu luminile aprinse şi decoraţiunile atârnate între ramuri. Încă-l mai păstrează ? Nu s-a scuturat ?
Venea vara şi bradul era înca acolo. În casa cu ferestre fără perdele domnea un Crăciun etern.
Ieri, într-un balcon, am zărit alt brad cu luminile aprinse. Există destui nostalgici. Sau anacronici ?
Mi-am cumpărat şi eu un suc de la automat. Mai greşeşte omu’ ! Aruncând ochii pe etichetă, citesc : “Conţine chinină”. Măi să fie ! Da’ ce, Doamne iarta-mă, caută chinina-n suc ? Că, dacă-mi aduc eu bine-aminte, chinina e un substanţă extrasă din scoarţă arborelui de chinină, folosită pentru a combate malaria (e, vedeţi ce cultură generală am ?). Nicio şansă de a mă îmbolnăvi de malarie, mai ales că zona în care-mi duc existenţa nu e tocmai situată la tropice ! Şi, pe frigu’ ăsta, nu întâlneşti pe-aici niciun picior de ţânţar anofel ! 40 de miligrame de chinină pe litru… adică eu am ingurgitat 20 de miligrame. O fi mult ? O fi puţin ? Oare o să mor ? Oare o să trăiesc mai mult ? Citesc mai departe şi descoper altă grozăvie. Cică : «Nerecomandat copiilor şi femeilor însărcinate.» Aoleu ! Ce beau eu aici ? Otravă ?
Amicul Boghi m-a fericit cu o leapşă. Trebuie să povestesc la lume cum era Leo când era mică.
Cam aşa :
Am fost un copil destul de stresat responsabil, prin urmare n-am făcut eu prea multe boacăne. Crima copilăriei mele : am pârlit părul unei păpuşi la flacăra de la aragaz – mi se părea mie că păpuşii îi e frig, şi am vrut s-o încălzesc. Apoi, ca un criminal veritabil, am înfăşurat-o într-o pătură şi am ascuns-o. Aventura copilăriei mele : de pe la trei-patru ani plecam de nebună la plimbare prin cartierele vecine. Îmi plăcea să explorez. Părinţii mei aflau de la rude sau vecini că m-au văzut în cutare loc. Când am mai crescut un pic, am fost la un bazin «de oameni mari» (adânc de 2m şi ceva) fără ştirea părinţilor, şi nu ştiam să înot. Am alunecat pe marginea bazinului şi eram să-mi rup gâtul. Mi-am rupt numai fundul – am căpătat o vânătaie imensă, pe care am pus-o pe seama unei nefericite căderi din pom. Pe la cinci ani minţeam că sunt la şcoală, deşi ai mei nu mă dăduseră nici la grădiniţă. Am văzut o grădiniţă pentru prima dată în clasa a noua, că făceam practică pedagogică la liceu. În şcoală, organizam concursuri de viteză în ora de caligrafie, cu băieţii : cine scrie mai repede (şi mai urât !). Mama era disperată, pentru că scriam cu picioarele… Şi ce caligrafie frumoasă am acum ! Necăjeam babele de la bloc şi îi instigam pe ceilalţi copii să facă la fel. Într-o zi, împreună cu un ghiaur de fată, i-am aruncat ouă crude în geamuri lu’ Tanti Vasiliu. Şi, ca să fie treaba mai bună, i-am turnat şi făină peste. Ciment s-a făcut ! Baba a bănuit ea ceva, că m-a turnat la mama. Da’ eu am negat, bineînţeles. Lansam noi trenduri în rândul plozilor de la bloc : hai să ne facem casă în copac, hai să ne facem casă în tufişuri. Nu prea aveam eu cu cine să mă joc, că ideile erau berechet ! Nu prea-mi făceam temele şi nici nu învăţam prea mult acasă. Nici pentru teze, nici pentru examene. Am trecut că gâsca prin apă. Da’ toti ziceau ca învăţ bine.
