SECUNDE » Ca-n viata

Absent motivat

Leo — Tue, 31 Aug 2010 03:33:56 +0000

Fetisul inceperii unui caiet nou se transforma intotdeauna, fara exceptie, intr-o profanare. Pipai coperta lucioasa, de pe care ma obsedeaza imaginea florii soarelui repetata, ca si cum o bucata din lanul dureros (sau periculos ?) de galben ar fi fost lipita aici doar ca sa ma orbeasca atunci cand inchid caietul, ii miros foile goale, neatinse, un parfum sublim pentru mine, si-mi dau seama ca mereu am avut fantezii cu caiete noi. Le seduc si le abandonez, sunt ca niste copile batjocorite de primul donjuan cu chef de scris. Sau le transform in femei de casa, cand ele se visau doamne in societate, scriind pe ele liste de cumparaturi sau incercandu-mi la intamplare, intr-un loc unde trebuia sa fie o poveste, vreun nou intrument de scris. Astfel ca toate caietele incepute raman mereu neterminate, e un blestem ca povestile sa se opreasca prea devreme, la departare de cateva pagini de sfarsit, care sunt de prisos si vor ramane nescrise pentru totdeauna, ca anii din viata care le mai raman fetelor batrane de cand devin fete batrane si care nu le mai folosesc la nimic.
Caietul cu floarea soarelui, cu filele impartite in patrate marunte, care mie nu-mi amintesc deloc de matematica, este, intamplator sau nu, caietul vacantei. L-am cumparat la un pret neinsemnat, alaturi de fratele lui geaman, pe care il las acasa, si-mi va servi la a spune nimic timp de cateva zile bune.

De mână

Leo — Thu, 26 Aug 2010 14:24:41 +0000

Cand scrii din taste, uiti sa mai scrii cu creionul, cu pixul, cu stiloul. Te trezesti in fata unei foi goale, sau doar a unui amarat de formular pe care trebuie il semnezi, si esti nedumerit. Se pare ca in momentele astea, expresia repetata pana la obsesie uneori la practica pedagogica, «incalzirea muschilor mici ai mainii», are sens, pentru ca mana care stia sa scrie nu te mai asculta ca in orele de curs, cand scriai dupa dictare si reuseai sa tii ritmul cu vocea profesorului. Lenevita de timp si de lipsa de exercitiu, ca un corp sedentar, te tradeaza, abia mai tine instrumentul de scris si o simti usor handicapata. Un pic de tot parca nici nu-ti mai apartine. Daca reusesti sa lasi o mazgalitura, nu-ti vine sa crezi ca-i opera ta. Caligrafia nu mai caligrafie si cuvintele par niste degete lovite cu ciocanul, suferinde, dar caricaturale. Litere de mana si de tipar la un loc, invalmaseala din cap se muta pe hartie. Nici nu conteaza ce scrii, important e cum scrii ; ce-ti trece prin cap, nimicuri, acelasi lucru de mai multe ori : I’ve changed my mind, I take it back. I’ve changed my mind, I take it back. Cu rosu, cu negru, cu albastru, cu gel, cu cerneala, cu pasta, cu mina de grafit. Sau te semnezi, tot de mai multe ori, de fiecare data altfel. Asta-s eu ? Asa ma cheama, asta-i numele meu ?
In primele clase de scoala generala am scris urat, atat de urat incat aveam cele mai mici note la caligrafie si nimeni nu-mi mai dadea nicio sansa de recuperare, de parca nu poti fi un om normal daca scrii urat. Nu-i frumos pentru o fata sa scrie urat, n-am inteles de ce, dar am crezut pe cuvant. N-a contat c-am scris de foarte devreme, de tipar intai, n-a contat sa scriu corect, a contat sa scriu frumos. Mai tarziu am inceput sa imit stiluri de caligrafie, la varsta aia originalitatea nu prea exista. M-am apucat sa incerc sa scriu bondoc si labartat, ca una dintre colegele eminente din clasa. Nu eram singura care facea asta. Mi-am dat seama curand nu numai ca nu ma caracterizeaza, dar ca e si o mare risipa de spatiu, timp si efort. Apoi, pentru ca asa se continua orice poveste, chiar si cele mai simple, am inceput sa caut. Am gasit repede, cu stilul ala am ramas pana azi. Love story, happy end.
Povesteste scrisul de mana cate ceva despre noi, despre cum suntem ? Asta-i treaba grafologilor, poate si-a psihologilor. Cert este ca scrisul la calculator nu mai povesteste nimic despre noi, desi… tot se poate intrezari ceva printre randuri.
I’ve changed my mind, I take it back. I’ve changed my mind, I take it back.

Despre conjunctura, iar

Leo — Wed, 25 Aug 2010 09:36:19 +0000

M-am trezit sub impresia unui vis banal, am visat ca eram cu D si O, asa cum le stiam acum destui ani in urma, cred ca s-au schimbat mult, parca trebuia sa ajungem la un eveniment, dar ne tenta sa mergem mai intai la plaja, incercam sa-mi aduc aminte numarul de telefon al lui D, care in realitate era foarte simplu de tinut minte, vroiam sa o anunt ca nu pot merge la plaja, eu aveam eterna obsesie cu parul, ca trebuie sa ma tund, ca trebuie sa ma spal pe cap, sa arat bine deseara, ce prostii ! Visul n-a insemnat nimic si nici nu mi-a trezit vreo nostalgie din timpurile acelea, nostalgiile s-au topit in neant si au fost, ca si prietenia dintre noi, doar o autosugestie. Realizez ca anii au inceput sa treaca, chiar si pentru mine, care am fost pana acum doar un om tanar. Pentru oamenii tineri, timpul nu trece si sunt tineri pana nu mai sunt. Odata cu trecerea anilor, desi detaliile se estompeaza, vezi trecutul mult mai clar, mai bine zis il intelegi, ti-l explici, ca si cum, pana azi, ai fi privit un tablou de aproape si acum te indepartezi incet-incet de el, ca sa vezi ideea de ansamblu.
Vad foarte clar ideea de ansamblu. De conjunctura este aproape orice relatie de prietenie care se leaga in timpul vietii si nostalgiile sunt inutile. Prieteniile pe viata sunt rara avis. In vremea aceea nu-mi puneam prea multe intrebari, primeam cu bucurie pe orice om imi intra in viata si imi doream sa-l cunosc, invatam sa-l accept asa cum este si vroiam sa ma accepte asa cum sunt, greseam destul de mult, dar eram si vulnerabila, nu stiam deloc sa cer iertare, dar nici nu era prea multa nevoie, pentru ca a ierta nu era un compromis, ca astazi – bine, treaca de la mine si de data asta ! – ci un reflex, supararile erau puerile si scurte, motivele serioase doar in acea secunda, conflictele mai mult imaginare si certurile niste spectacole de improvizatie, niste furtuni mici.
Imi vin in minte scurte secvente – revad grupul acela de tinere in uniforma care urca dealul spre casa, O cu doi pasi inaintea noastra, carand vesnic in spate acel sac de moara imaginar pe care cred ca il cara si acum, retraiesc scena in care un vagabond i-a smuls lui D de la gat lantisorul de aur cu cruciulita, vad disperarea de pe fata ei, apoi stralucirea aceea de inteligenta buna pentru viata, dar deloc buna pentru scoala, simt si acum mirosul de paine calda cumparata de la brutaria din colt si impartita – devenise un obicei, era chiar placut in acele momente, poate in lipsa de altceva, sa mai zabovim putin pe banca din fata blocului, in lumina aceea calda de septembrie, apoi rasfoiesc cu ochii mintii albumul cu fotografii pe hartie, facute cu aparatul cu film, le revad pe aceleasi tinere in curtea interioara a liceului, acum femei in toata firea, in aceleasi uniforme, proaspete, neobosite, subtiri, cu picioare frumoase, fara griji de adult, dar cu grijile varstei, saracele de ele, strambandu-se si tinandu-se strans de brat, in semn de ancorare in clipa si prietenie de conjunctura. Au ajuns toate «la casa lor», am inghitit momeala, am papat cliseul, profetia s-a implinit, aveam un destin, se pare previzibil, desi eu ma imaginam pribeaga prin lume, cu rucsacul in spate, trimitand ilustrate de pe unde ma aflu, pe O mi-o imaginam mereu singura, mereu trista si mereu in cautarea sufletului pereche, iar pe D… ei bine, pe D mi-o imaginam exact acolo unde este astazi, desi mi-as fi dorit din toata inima sa ma insel. Despre unele nu mai stiu nimic – despre A, pe care o simt nefericita, mirosea a nefericire inca de pe atunci, desi as vrea din nou sa ma fi inselat, despre C, ma intreb daca e tot cu profu’ de romana, despre cealalta D, pe care mi-o imaginez tot «la casa ei», simuland un soi de viata de om mare. D intreaba de mine, stie ca am plecat, nu m-a crezut niciodata cand ii spuneam ca o sa plec, se uita la mine ca la un nebun. Ce intreaba ? Nu daca sunt bine, ci daca castig bine, in ce limba vorbesc aici si… daca a venit barza. Penibil. N-am inteles niciuna dintre noi nimic din acea experienta, n-au insemnat nimic nici marturisirile, secretele, impartasirile de atunci, nici excursia cu vinul alb, rasul isteric, placutele bilingve, «miroshi kilotzi» rostit sub forma de intrebare la adresa localnicilor care «nem tudom rumano» si dansurile din autocar, nici nesfarsitele ore cu referate, sali de lectura si chicoteli, nici primele iesiri la teatru, cofetarie, bere, nici vacantele, nici regasirile dupa vacante, nici ceaiurile, nici vinul fiert, nici dupa-amiezile, nici serile de la etajul trei, nici discutiile din acele timpuri cand ne suspectam de o oarecare profunzime. G imi scria zilele trecute, intr-un mesaj trimis pe telefon – oh, nu s-a vindecat inca de patetism ! – ca ii este dor de vremurile acelea. Ce vremuri ?

Popas

Leo — Thu, 19 Aug 2010 15:24:07 +0000

E si asta o experienta, sa-ti faci un blog. Un moft, un impuls, o toana. Usor e sa-l incepi, greu e sa-l continui. Riscant sa te povestesti, detaliile sunt vulnerabilitati si cei dornici sa se infrupte din ele sunt destui. Rautatea e gratuita si nelimitata. Omenia e rara si si-a pierdut din puritate.
Nici nu stiu ce mi-a venit de mi-am facut blog. Poate din plictiseala. Poate-am vrut sa-mi pun niste idei in ordine. Poate-am vrut sa inteleg mai mult. Poate c-am vrut sa-mi vars frustrarile, si fierea, si veninul, mai mult sau mai putin incifrat. Poate c-am vrut sa fiu sincera si consecventa. Poate c-am vrut sa mint si sa fiu superficiala. Poate-am vrut sa ma prostesc, sa bat campii cu gratie si sa am si un public. Poate am vrut sa arat ceva doar celor care vor sau pot sa vada. N-am vrut, asta stiu sigur, sa demonstrez nimic. Nici sa ma fac inteleasa, nici sa-mi povestesc viata, poate doar sa arat lumea asa cum o vad eu.
Nu mai stiu cum, dar am ajuns aici. Nu, nu ma gandesc sa inchei socotelile cu viata mea virtuala, sa ma sinucid din punct de vedere bloggeristic. Pur si simplu e un popas la umbra, dupa mult timp in care am mers. Oricine are un blog mai face din cand in cand astfel de popasuri. Ma uit putin in urma. Am lasat o mare parte din mine aici. Multa munca, multa energie investita, desi pare o joaca. Orice joaca de un an si opt luni e o joaca destul de serioasa. Cine vine e binevenit, daca mai si citeste ii multumesc, daca mai si intelege il mai astept, daca imi lasa o vorba buna o pretuiesc, daca nu i-a placut imi pare rau, daca a exclamat « ce porcarie ! » ma gandesc ca poate are dreptate, daca m-a injurat ma intreb ce i-am facut, daca ne cunoastem de la inceput ma simt norocoasa ca vorbim si-acum, daca vorbim cam aceeasi limba inteleg ca mai sunt si altii la fel.
Tentatii sa renunt, sa sterg tot, sa arunc la gunoi, sa-mi vad de alte treburi ? Cine nu are. Totusi, nu ar fi pacat sa arunc o parte din mine ? Mai bine continui, poate ma intregesc. Cat si daca a contat vad pe urma.

Ultimele stiri despre generozitate

Leo — Wed, 18 Aug 2010 15:05:36 +0000

Lumea in care traiesc ma copleseste cu generozitatea ei.
De Craciun, acum trei ani, am primit de la angajatorul meu o cana. Curand, toate birourile s-au umplut cu cani asemanatoare si atmosfera cu aburi de ceai si cafea.
Acum doi ani am primit o umbrela. Mare, bruta, ca un baston de moda veche. Cand ploua, toate spatiile dintre birouri se umplu cu umbrele-baston, cu frumosul nume al angajatorului inscriptionat intr-o parte. Tot cand ploua, ne recunoastem unii pe altii cand mergem pe strada : hă-hă, si tu esti de la… ?
Acum un an nu ne-au mai dat nimic. Dar ne-au luat. Ne-au suprimat bonurile de masa, semn ca angajatorul are grija de silueta noastra si, implicit, de sanatatea noastra.
Nu doar angajatorul este generos, ci si angajatii angajatorului.
Hartuit continuu de cei care se autoserveau din punga lui cu zahar, adusa cu scopul de a-si indulci cafeaua si depozitata in dulapul din bucataria comuna, colegul X a abandonat lupta si, cu indulgenta crestina, a scris pe punga : « For public ». Hartuiala s-a sfarsit, autoservirea continua. Acum e voie, oficial.
Dimineata, pe masa din aceeasi bucatarie comuna, niste boabe de strugure se odihneau cuminti pe un servetel pe care scria : « You can take some ». Mai ramasesera doua-trei, semn ca mesajul a prins la publicul infometat. Fructele fac bine la micul dejun, mai ales daca sunt moca.
Tin minte ca si eu am daruit acum ceva timp, fara sa vreau si fara sa stiu, o ciocolata si un mar. Nu stiu cine si-a potolit cu ele foamea sau pofta, dar ii urez mereu in gand « Sa-ti fie de bine, saracule ! » si ma simt bine ca am facut si eu o pomana mica.
In prezent, inspirata de atata generozitate, le dau si eu tuturor…

Speak low

Leo — Mon, 16 Aug 2010 08:31:25 +0000

Migrena face parte din seria durerilor care te transforma din om intr-o leguma fleoscaita, fara sa fii neaparat bolnav. Din aceeasi categorie e si durerea de masele, reumatismul, nevralgiile et caetera. Cu cat urasti mai mult migrenele, cu atat ele se tin dupa tine ca scaiul. Daca nu e presiunea atmosferica, poate e din cauza ca ai stat prea mult cu ochii lipiti de monitor, poate fierea a luat-o razna sau poate pur si simplu i s-a nazarit capului sa doara. Cine loveste cu ciocanelul in tampla ? Cine ciupeste legaturile dintre neuroni ca pe niste coarde care suna fals ? Unde-i viermele care sfredeleste creierii ? Si, la urma urmei, de ce doare capul ? Migrenele prefera duminicile, parsivele.
Cand te doare capul, ai tendinta sa faci obsesii. Inchizi ochii – esti fotosensibil – si ore intregi iti canta cineva in cap, de data asta poate e Billie Holiday : “Speak low when you speak love / Our summer day withers away / Too soon, too soon”. Billie draga, te rog, taci ! Billie canta si unduieste din solduri, n-are nicio treaba. Ta ia de la stomac, se invarteste camera cu tine, Billie infige tocul pantofului in emisfera dreapta, mai adanc, tot mai adanc. Unde mai pui ca, in turla bisericii, un alt ciocanel, mai real decat cel din tampla, delimiteaza ascutit toate sferturile de ora. Macar de data asta tonomatul a ales o piesa buna. Inghiti un analgezic, poate doua, poate nouazeci si noua. Torni multa apa deasupra si te rostogolesti de pe o parte pe alta, ca o broasca testoasa pe carapace, cu gandul sa ajuti la dizolvarea chimicalelor care iti vor aduce alinarea si-o vor face pe Billie sa taca, sa mearga si ea la culcare. Alte sferturi de ora, alte ore fixe. In timp ce sangele transporta usurel analgezicul spre durere, Billie isi continua recitalul de o melodie. Intr-un sfarsit, pe nesimtite, cortina cade, obsesiile se spulbera si Billie tace.

Un milimetru

Leo — Mon, 16 Aug 2010 07:03:33 +0000

Am fost de curand sa ma tund. La coafor e ca la doctor, pe bune. Cum s-o numi fobia de frizer ? Am emotii de cate ori sunt pusa in situatia sa-mi las o parte din mine pe mana altuia. Sunt demult apuse vremurile cand ma tundeam singura : « metoda tufis », deci trebuie sa-mi abandonez parul, din cand in cand, priceperii sau nepriceperii (e si asta o loterie !) unei frizerite a carei limba nici macar n-o vorbesc. Trebuie sa-i explic prin gesturi ce vreau. Nu vreau mare lucru, dar imi dau seama ca sunt un client destul de dificil, cam ca cel din scurt metrajul de mai jos, de vreme ce ii cer sa nu tunda aproape nimic, dar totusi sa tunda ceva-ceva. Cat ? intreaba. Atat, ii arat eu : sa fie vreun milimetru intre degetul mare si cel aratator. In timp ce tanti taie mai putin de un milimetru de par, se asterne o liniste stanjenitoare. Din cand in cand, ma uit la ea in oglinda si-i ranjesc fermecator. Nu de alta, dar poate scapa foarfecele de sub control. Ea taie, taie, milimetru dupa milimetru. Vreo doua maini din podoaba mea sunt acum pe jos. Am zis un milimetru ! Tac si-nghit, zambesc amar… Saracul, parul meu, il cunosc de mic, si multa vreme a fost mic, si acum isi da obstescul sfarsit pe dusumeaua unui coafor oarecare ! Povestea are un happy end, n-am strans pe nimeni de gat, nici nu am dat in judecata, desi milimetru dupa milimetru s-au facut vreo doi centimetri in total, dar rezultatul a fost satisfacator.

Culmi

Leo — Thu, 05 Aug 2010 10:36:33 +0000

Adunate de pe jos
Culmea cersetoriei – sa intinzi mana si sa mai iei din cand in cand o dusca de «Rice Drink – vegan non-dairy milk substitute».
Culmea psihologiei – sa-ti adaptezi discursul de cerseala in functie de profilul psihologic al fiecarui potential client.
Culmea multifunctionalitatii – sa folosesti autogara pe post de toaleta publica.
Culmea sfidarii – sa existe o toaleta publica gratuita si deschisa non-stop si sa se prefere colturile si tufisurile.

Fobii

Leo — Mon, 02 Aug 2010 09:49:46 +0000

Ca tot a venit vorba de sindromul de halat alb, haideti sa vedem cu ce alte fobii ne putem lauda.

Nosocomefobie – Frica de aparatul foto

Acluofobie – Frica de intuneric

Acrofobie – Frica de inaltime

Agliofobie – Frica de durere

Agorafobie – Teama de spatii deschise

Aihmofobie – Frica de ace

Amaxofobie – Frica de masina

Androfobie – Frica de barbati

Antrofobie – Frica de flori

Antropofobie – Frica de oameni sau de societate

Afenfosmfobie – Frica de a fi atins

Aracnofobie – Frica de paianjeni

Aritmofobie – Frica de numere

Astrafobie – Frica de tunete si fulgere

Atelofobie – Frica de imperfectiune

Atichifobie – Frica de esec

Autofobie – Frica de a fi singur

Bacteriofobie – Frica de bacterii

Barofobie – Frica de gravitate

Bathmofobie – Frica de scari sau pante abrupte

Batracofobie – Frica de amfibieni (broaste)

Bibliofobie – Frica de carti, albume, biblioteci

Botanofobie – Frica de plante

Catoptrofobie – Frica de oglinzi

Chionofobie – Frica de zapada

Cromofobie – Frica de culori

Cronomentrofobie – Frica de ceasuri

Claustrofobie – Frica de spatii inchise

Coulrofobie – Frica de clovni

Ciberfobie – Frica de computere

Cinofobie – Frica de caini

Dendrofobie – Frica de copaci

Dentofobie – Frica de dentist

Domatofobie – Frica de case

Ecofobie – Frica de a sta singur in casa

Elurofobie – Frica de pisici

Entomofobie – Frica de insecte

Filofobie – Frica de iubire

Gamofobie – Frica de casatorie

Glasofobie – Teama de a vorbi in public

Ginofobie – Frica de femei

Heliofobie – Frica de Duminica

Hemofobie – Frica de sange

Herpetofobie – Frica de reptile

Hidrofobie – Frica de apa

Iatrofobie – Frica de medici

Insectofobie – Frica de insecte

Koinonifobie – Frica de camere

Megalofobie – Teama de lucrurile mari

Microfobie – Teama de lucrurile mici

Misofobie – Frica de contaminare

Necrofobie – Frica de moarte sau morti

Noctifobie – Frica de noapte

Nosocomefobie – Frica de spitale

Obesofobie – Frica de luat in greutate (ingrasare)

Ombrofobie – Frica de ploaie

Ofidiofobie – Frica de serpi

Ornitofobie – Frica de pasari

Papirofobie – Frica de hartie

Patofobie – Teama de boala

Pedofobie – Frica de copii

Podofobie – Frica de picioare

Pteromeranofobie – Frica de zbor

Pirofobie – Frica de incendiu

Selenofobie – Frica de Luna

Somnifobie – Frica de somn

Tehnofobie – Frica de tehnologie

Tonitrofobie – Frica de tunete

Tocofobie – Frica de nastere

Xenofobie – Frica de straini

Zoofobie – Frica de animale

(Sursa)

Cate va ies la socoteala ?

Ce-i obligatoriu e cu neplacere

Leo — Mon, 02 Aug 2010 08:06:01 +0000

Cum, e deja doi august ? Ua…
Azi s-a petrecut prima parte din controlul medical periodic la care ne trimite obligatoriu angajatorul, cu o hartiuta stampilata in mana si o mostra de pipi. Vineri urmeaza partea a doua.
Sa-ti scrii numele pe un recipient plin cu pipi e cam tot atat de bizar ca si sa umpli respectivul recipient, dar angajatorul trebuie sa se asigure ca nu te droghezi. Stiu eu ca pentru asta-i trebuie… Sa fim sinceri, angajatorului i se falfaie daca te doare sau nu ceva. Ce il intereseaza pe el : daca esti sau nu bun de pus la munca. In plus, trebuie sa se asigure ca nu cazi lat in ograda lui. Daca lucrezi la birou, poti sa ai doar capul intreg si o mana capabila sa se miste trei centimetri la dreapta si trei la stanga, iar degetul aratator sa fie destul de vioi, ca sa poata face click stanga ; de preferat ar fi si degetul mijlociu sa fie capabil de click dreapta, da’ nu e musai. La cap, tot ce conteaza e sa ai ochii nestricati de tot, ca sa se strice in timp, pironiti in monitor.
Sindromul de halat alb isi spune cuvantul si de asta data. Tot ce tine de sitemul sanitar, oricat de civilizat ar parea el, imi provoaca bolboroseli in stomac si palpitatii la inima. Pentru mine sunt aproape toti macelari, ce sa le fac. De aia am tensiune de elefant atunci cand un nene in halat alb imi monteaza tensiometrul. De data asta am scapat, vineri urmeaza sa se constate ca inca sunt posesoare de sindrom de halat alb.
Un pusti tatuat pe brat – pare asistent(a) – imi ia dosarul si ma pofteste in cabinet. Cand vad dosarul ala pe care scrie numele meu – cine stie ce-o fi scriind acolo ! – mi se inmoaie si mai tare picioarele. Nu-mi place ideea sa am un dosar al carui continut imi e strain. Asistentul, baiat vesel si putin efeminat, imi spune dand capul pe spate ca ii plaaaaace numele meu (destul de comun acasa, exotic in strainatate). Stiu, mi s-a mai spus, ii replic. Ma invita pe scaun si ma intreaba daca am vreo problema sa-mi ia sange. Il privesc putin mirata si-mi vine sa-l intreb : daca am vreo problema, pot sa plec acum acasa ? Ii spun in schimb ca nu am, poate sa-mi ia cat vrea (suck all you want, I’ll make more… muhaha !). Apoi sunt trimisa intr-o camera alaturata, unde dau un examen de « bunghit », « banghit » sau, mai pe inteles, de vedere. Acolo e o tanti blonda. Ma pune sa citesc cifre si litere mici ca furnicile. « Citeste randul trei si randul patru ! » La naiba, nu vad nimic ! Ghicesc, dau cu presupusul, da’ trec testul. Ah, ce usurare !
Pe vineri, Doc !