SECUNDE

Îţi scriu pentru a-ţi da o veste bună : sunt băiat mare de-acum !
Te anunţ cu emoţie în suflet că am reuşit, după nenumărate experienţe exasperante, să-mi fac singur de mâncare.
Perspectivele sunt încurajatoare : am reuşit să-mi prăjesc un ou fără să-l ard niciun pic. E drept că noile tehnologii care au permis fabricarea şi comercializarea cratiţelor antiaderente au conlucrat întru succesul meu deplin, dar nu trebuie subestimată nici îndemânarea bucătarului. Îndrăznesc să mă autointitulez încă de pe acum astfel, fără a uita de modestia de rigoare.
Am învăţat să toc ceapă de pe Youtube şi presimt că n-o să mă opresc aici !
Eu sunt mândru de mine şi sper să fii şi tu la fel de mândră.
Dacă o s-o ţin tot aşa, cred că în scurt timp n-o să mai fie nevoie să-mi trimiţi săptămânalul colet cu ciorbă şi sarmale. E posibil, totuşi, să nu-mi pot lua zborul definitiv de sub aripa ta protectoare, aşa că te-aş ruga să nu uiţi de mine când faci cozonacii de Paşte. Nu ştiu dacă o să ajung prea curând la performanţa de a frământa aluat.
Însă vreau te liniştesc şi să te asigur că dispun de tot suportul moral de care am nevoie în aceste clipe de cumpănă. Fifi mă încurajează de pe margine, e suportera mea numărul unu ! E şi ea – cum altfel – extrem de mândră de mine !
Spune adesea că nu putea să o binecuvînteze soarta cu un bărbăţel mai priceput ! Draga de ea… Nu-i o dulce ? Mai zice că, decât să alimenteze preconcepţia conform căreia femeia trebuie să stea la cratiţă, mai bine încurajează folosirea clişeului conform căruia bărbaţii sunt cei mai buni bucătari. De aceea, suportul ei nu poate fi decât unul moral, eu conştientizând complexul pe care l-au dezvoltat generaţii întregi de femei care au stat la cratiţă, gătind pentru brutele masculine.
De când gătesc, mă simt un om împlinit. Nu mai sunt un neajutorat şi nu mă mai aflu la cheremul niciunui chelner ţâfnos care mă fură la nota de plată. Nici cu salmonella nu mai risc să mă infestez… din nou…
Am început chiar să filosofez ! Mă trezesc contemplând, în timp ce curăţ cartofi, la condiţia omului pe acest pământ, care, fie că trebuia să-şi procure hrana, fie că trebuie să înveţe s-o gătească, tot e nevoit să lupte pentru a supravieţui !
Totuşi, ce minunat e să fii om !
Bucură-te pentru mine, mamă !

Posted in Caricaturi, Povestioare | Comments (9)

« Sunt un prost ! Ce prost sunt ! Sunt prost ca noaptea. Prost de bubui. Se scurge prostia pe mine. Sunt atât de prost că-mi dau cu stângu-n dreptu’. Sunt un prost şi jumătate. Al naibii de prost mai sunt. Se scorojesc pereţii de prostia mea. Prost ca mine-n lumea asta nu mai există. Sunt cel mai prost dintre proşti. Cel mai prost din curtea şcolii. Prostul satului.»
Astfel se încuraja Pilu uitându-se-n oglindă, înainte de interviu.
Până a pleca de acasă, în costumul de ginere a lui tat’su, modificat pe la mâneci de ma’sa, Pilu sondează opinia publică :
- Cum arăt ? Îs frumos ?
- Frumos foc, stuchi-te-ar mâţele ! consimt ai lui, în cor. Maică-sa-şi şterge lacrima din colţul ochiului şi suspină :
- A crescut de-acu’. Îşi ia zborul, dragul de el… Băiatu’ mamii, băiatu’ mamii…
Pilu îşi potriveşte bretonul şi cravata. Îşi îngroaşă vocea şi face exerciţii de dicţie : «Mă numesc Gheorghe Copilu. Numele meu e Gheorghe Copilu.»
- Mamă, dă-mi puţin parfum de-al tău. O să-i dau gata !
Pleacă încrezător în forţele proprii. Are toate şansele să reuşească-n viaţă. Te pui cu prostu’ ?

Posted in Caricaturi, Povestioare | Comments (20)

Zdenek nu mi-a făcut nimic. Poate e băiat bun, în lumea lui. O fi. Mai mult de două vorbe n-am schimbat noi doi. N-am nimic cu el şi totuşi… Mi-ar plăcea să-i aplic o palmă pe ceafa aia cheală, să sune sec : pleosc! Atât. E o fantezie de-a mea. Supliment, aş cere şi un bobârnac de la Providenţă. Şi să nu mai vorbească. Să nu-l mai aud. Asta nu înseamnă că îmi doresc ca el să fie mut, sau eu surdă.
N-aş mai vrea să împart aerul cu toţi Zdenecii din lumea asta.
Dacă proştii ar purta un nume, s-ar chema…

Posted in Caricaturi, PA (proza arhiscurta) | Comments (13)

Plictisesc cu obsesia mea pentru Moş Crăciun anul asta, da’ n-am ce face. Ca să scapi de o obsesie, trebuie, vorba americanului, să ţi-o scoţi din sistem.
Ce să le aducă Moşu’ colegilor mei ?
Unuia să-i aducă un zâmbet. Fals, stâlcit, cum o fi el, chiar şi un rânjet ar fi bun. Da’ să mi-l afişeze când îi spun «Bună dimineaţa !» şi-i zâmbesc, la rândul meu.
Unei colege să-i aducă o hăinuţă. Nu, nu e săracă, săraca ! Numai că tocmai ce şi-a cumpărat o haină geamănă cu haina mea cea nouă, bat-o vina. Şi nu, nu ne confundă lumea ! Ea e roşcată, eu sunt brunetă. Ea e scundă, eu sunt înaltă. Haina ei e, cu siguranţă, cu câteva numere mai mică decât a mea. Cu toate astea, e destul de ciudat să ne îmbrăcăm la fel. Aşa că… Poate-i aduce Moşu’ o haină nouă. Cât se poate de diferită !
Unui şef de-al meu să-i aducă Moşu’ nişte ochelari. Să mă vadă când trece pe stradă pe lângă mine. Deşi eu bag mâna-n foc că m-a văzut. Mititică nu-s, deci nici de neobservat. Mă gândesc că nu distinge trăsăturile feţei de la o depărtare de trei metri, deci are nevoie de ochelari. Deci : una pereche ochelari pentru şef chior miop.
Cam atât, Moşule !

Moşu’ se sprijină-n toiag şi, după câteva clipe de cumpănire, exclamă întocmai ca badea ăla din reclamă : «Hai să te repar !»

Din ciclul «Obsesia pentru Moşu’», urmează : Colecţia de Moşi

Posted in Caricaturi | Comments (11)

Fetiţa cu codiţe de odinioară, şcolăriţă de notă zece pe linie şi fiică răsfăţată a părinţilor săi, adolescentă mlădioasă mai apoi, şi studentă eminentă, extrasă din puful cocoloşitor al vieţii sale comode, în timpul căreia s-a crezut ceva mai mare decât un nimic, şi azvârlită cu braţul metalic al sorţii în vârtejul brutei realităţi, trăieşte acum o dramă cumplită : s-a trezit, peste noapte, o mediocră şi o anonimă.
Dacă senzaţia de buric al lumii n-o părăsise încă în intrarea ei în lume, curând în universul sau interior s-a declanşat, inevitabil, conştientizarea ipostazei ingrate în care se află, declanşată de palmele şi trântele încasate în exasperatul sau efort de a pune ordine în evidenta şi permanenta dezordine a Universului.
S-a trezit peste noapte un nimic, poate ceva mai mic decât un nimic. Nici în ceasul în care va scriu aceste vorbe, fetiţa de odinioară, femeie în toată firea astăzi, nu şi-a acceptat destinul inexorabil. Din contră, în fiorii disperării, împroaşcă-n stânga şi-n dreapta cu noroi colorat în roz, fiind precaută, totuşi, să nu lezeze caracterele aristocrate.
A doua zi o ia – pun pariu – de la capăt, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în ajun.

Cam incâlcit text, ha ?

Posted in Caricaturi, Filosofii de om marunt | Comments (1)

O sala, scaune ca la spectacol, spectatori ca la spectacol ; un papagal pe scena, ca la spectacol. Penibilul situatiei este evident, insa numai pentru cine percuteaza.
Sa inceapa circul !

Ascultandu-i balivernele pline de pseudo-intelepciune si masurandu-l din cap pana-n picioare, cuprinzandu-i in segmentul unei scurte priviri bretonelul pieptanat pe frunte, fara carare, in jos, ochii albastri, atat de banali, ca pareau caprui, camasa de culoarea piersicii, inceputul de cocoasa din cauza inaltimii desirate a trupului, se lamuri : un prost.

Fata-Chihuahua tremura si se gudura, si zambeste si nu are stare pe scaun. Parc-ar vrea sa spuna, sa faca. Specialistii zic ca aceasta tendinta a fetelor-Chihuahua este absolut normala, si nu e o problema de sanatate, nu, nu. Tremuriciul se datoreaza stresului, surescitarii sau frigului. Javrele mici au metabolismul mai harnic decat cel al javrelor mari, disipand, astfel, mai repede caldurica acumulata. Iata de ce fetele-Chihuahua poarta adesea hainute si ilicele cand e frigut. Bau !

- A fost bun, copii ?
- Buuuuun !
- Mai facem si maine ?
- Nuuuuu…

O fi vampir ? Nu, e doar un « uărcăr » fara viata personala, care sta lipit de calculator ca pruncul de ţâţa mamei. Ceafa lui alba si cheala te roaga sa-i frigi o palma rasunatoare, gratuit, cu pofta. Are un accent infect si o infumurare din oficiu. Pariu ca e virgin ?

Domnul Spăsit, auto-promovat de curand in rolul de Domnul Flegmatic, arunca cu zeflemele saracute. Singurul care le prinde si le hlizeste nerozeste este insusi Domnul Fara Menajamente.

Daca intr-o incapere sau in jurul unei mese se strang oameni de varii nationalitati, regula nescrisa spune ca acestia trebuie sa gaseasca o limba comuna pentru a comunica. De cele mai multe ori, intalnirile de acest gen se transforma in miniaturi ale Turnului Babel. O alta regula nescrisa este ca macar unul din participanti sa ajunga nemultumiti de nerespectarea celei dintai, si, drept consecinta, sa dezvolte o antipatie evolutiva fata de ceilalti. Huooooo ! Ultima regula in astfel de ocazii este ca toata lumea sa se priceapa la orice. Daca nu stii ce himenoptere nu sunt melifere, n-ai facut nimic.

Cortina cade. Vivat izolarea !

Posted in Caricaturi, Filosofii de om marunt | Comments (0)

La o terasa, cativa betivi, condusi de unul mai inimos, cantau « O sole mio », pe o melodie aproximativa, repetand acelasi vers la nesfarsit. Prin apropiere, se auzea un radio ale carui muzici se incalceau cu lalaiala betivilor. Noaptea era ursuza si umeda. Toti trecatorii pareau chercheliti. Un betiv a iesit clatinandu-se dintr-un bar. A stat putin in strada, nemiscat, sa-si recupereze echilibrul si sa se orienteze corect. Inviorat, si-a stabilit directia – spre casa – si a pornit iar, ezitant. In dreptul terasei cu betivii cantareti, s-a oprit din nou. A stat asa pret de cateva clipe. Mai-mai ca li s-ar fi alaturat. Tentatia era mare, chefliii schimbasera genul : cantece populare. Si bautura ar mai fi incaput. Totusi nu. Il astepta nevasta. Si poate ca nici nu cunostea versurile.
Cerul noptii zambea peste pamantul betivilor, dezvaluind o alba luna in crestere pe care n-o vedea nimeni.

Posted in Ca-n viata, Caricaturi | Comments (0)

Cand am vazut ca toti prostii devin sefi, ai mei sau ai altora, mi-am dorit o casa in fundul padurii sau pe fundul oceanului. Oricare din aceste doua funduri m-ar fi multumit.
Dorinta nu mi s-a indeplinit – sincer, nici nu speram, asa ca am asistat neputincioasa la evolutia inevitabila a tuturor incompetentilor care si-au incrucisat, la un moment dat, destinele cu al meu.
Mi-a ajuns chiar acum la ureche vestea despre cea mai recenta ascensiune pe plan profesional a unui personaj, mai bine zis figurant, dintr-un film in care am jucat si eu, acum vreo trei ani. Am luat-o ca pe o gluma proasta a destinului.
Acum, poate o sa fiu suspectata ca nutresc un oarecare sentiment de invidie fata de acest individ. Adevarul il cunosc numai eu, iar voi nu aveti decat sa ma credeti pe cuvant.
J e un adevarat maestru al eschivei. Este neintrecut in a face slalom printre indatoriri si a ofta cu naduf. La sfarsitul zilei de lucru, pare la fel de obosit ca un om care chiar a muncit. Il crezi pe cuvant. Daca nu-l cunosti, il compatimesti.
Folosesc, dupa cum bine constatati, timpul prezent. Pentru ca asa era J acum trei ani si, la cat de bine il cunosc, e un lup batran care nu si-a schimbat naravul, chiar daca lucrat putin la look : si-a lasat nitel blana parul sa creasca, pentru a nu mai parea un elev de gimnaziu si se imbraca acum cu mai mult de un pulover pe sezon.
L-am intalnit intr-o zi pe hol. Era in costum negru si cu nelipsita cravata la gat. Tinuta de sef. Nu mai da bine puloverul tricotat de bunica. L-am luat peste picior, in stilu-mi caracteristic. Ceva de genul : « te-ai dat » la costum, garnisit frumusel cu un ranjet Leo-style. Ii stateau in gat tachinarile mele in trecut, asta i-a pus – banuiesc si sper – capac. S-a ofticat si nu pot nega ca mi-a placut. Eu stiu din ce aluat esti facut, J !
Am observat un mic amanunt deloc neglijabil : avea usoare urme vinetii in jurul botului gurii : sa fi fost de la pupat ? Daca da, atunci a avut efect ! Pentru ca J al nostru (a lu’ mama lui !) este, incepand de azi, sef peste prosti !
Bine ca nu mai vaslim la aceeasi luntre, ca altfel ti-as fi dat branci in apa.

Asemanarea cu personaje din realitate este voita pur intamplatoare !

Posted in Ca-n viata, Caricaturi | Comments (0)

In timpul unui meeting telefonic cu care m-am obisnuit de ceva timp, sefa mea din Franta imi spune, din senin : “J’ai envie de faire pipi !” – adica a fost napadita subit de necesitati fiziologice.
Cum sa reactionez la asemenea afirmatie brusca si neapteptata ? N-ar fi prima oara cand imi impartaseste detalii de genul asta. Mi-a mai spus-o si in scris : “Je vais faire pipi et on parle apres.” – adica : intai nevoile omenesti, si abia apoi vorbim.
Daca situatia ar fi fost pe dos ? Adica eu sa nu mai am stare de prea-plinul vezicii. Oare i-as fi spus ? Si, oare, cum ar fi reactionat ?
Cum am reactionat eu ? Am ras. Si am asigurat-o ca pot sa astept, ca un catel rabdator, sa se duca… si sa se-ntoarca. Daca e urgent. Era urgent, pentru ca, dupa cateva minute, si-a reexprimat dorinta. O fi baut multa cafea de dimineata, saraca.

Posted in Ca-n viata, Caricaturi | Comments (0)

Tocmai am cunoscut-o pe fata care “Eu, daca vreau ceva, obtin !”. Mi-a prezentat-o fata care “Am renuntat la Doctorat pentru prietenul meu”.
Are pometii proeminenti si un nume banal. Vorbeste repede si e un pic peltica : “Eu, la firma la care am lucrat…”. Imbracata in tinuta office deloc ieftina. Viseaza la functii inalte, stie ce vrea. Mare o sa-i fie mirarea. A nimerit in locul unde ambitiile mor. Exaltarea i se va atrofia in maxim jumatate de an. Depinde de caz. Unii au o imunitate mai fortoasa. La fel se va intampla si cu deschiderea fata de fizionomii noi. Multi dintre cei care vin aici, cu senzatia ca or sa-l faca pe dracu-n patru, observa ca dracu’ ii face pe ei ! La ficati !
Dar mie-mi place sa-i observ, cu o ironie amara, din norul meu, pentru ca asa eram si eu acum ceva timp. Ma rog, nici chiar asa !
Si ce mi-a mai trecut de-atunci !

Posted in Caricaturi, Filosofii de om marunt | Comments (0)