SECUNDE

Posted in Maricel & Maricica | Comments (29)

Gata cu inventarul. Mici probleme tehnice… Am schimbat un pic aspectul căsuţei. Din lipsă de timp, în următoarele zile o să răspund mai greu la comentarii. … Dar mai bine să vă povestesc despre întâlnirea emoţionantă dintre Maricel şi Maricica, după o săptămâna de despărţire.

S-a întâmplat aşa :

Pe o bancă, în gară, printre porumbei şi coji de seminţe, Maricel aştepta sosirea trenului ce i-o aducea pe Maricica. “Nu mai vine, nu mai vine !”, îşi repeta nervos, privind la buchetul de flori ofilite. În gară, numai el şi un măturător sfrijit, care-şi făcea de treabă pe-acolo, prăfuindu-i pantofii cu mătura.
Deasupra luminii electrice, apusul iernatic lucea turcoaz. Noaptea se întindea că o pată de cerneală pe sugativă. O voce nazalizată anunţa din când în când întârzierea trenului personal în care era Maricica. “Inainte puteai să-ţi fixezi ceasul după trenuri. Nimic nu mai e cum a fost. Şi doar i-am zis să ia acceleratul !”
Un strănut de vând ciufuli hârtiile aruncate aiurea. Un fior îi străbătu şira spinării. Nu-i plăceau locurile publice. “Infecte !”, le califica Maricel. Vroia acasă. În casa lui perfect simetrică, perfect curată. Dacă nu l-ar fi chinuit un început de spondiloză, nici pe bancă nu s-ar fi aşezat. O să-şi spele hainele cum ajunge acasă.
Doi beţivi se puseră pe cântat imnul naţional, cu o tonalitate şovaielnică. Şi măturătorul… Şi cucoana asta cu chipiul răsturnat pe ceafă… Toate personajele care populau sordidul peisaj i se păreau dubioase.
Femeia cu nasul înfundat anunţa sosirea altor trenuri, dar şi întârzierea trenului care trebuia să i-o aducă pe Maricica.

Maricica flirtase tot drumul cu domnul cu mustaţă din faţa ei, deşi nu ştia nici cum îl cheamă. Conversaţia lejeră o amuza la culme. În schimb, refuză politicos păhăruţul cu vişinată făcută în casă pe care acesta i-l oferise, făcându-i complice cu ochiul. Auzise tot felul de grozăvii despre cum sunt ademenite femeile care călătoresc neînsoţite. Prefera să ajungă la Maricel întreagă şi nevătămată.
Plecase liniştită. Maică-sa se înzdrăvenise binişor. “Nu e decât o bronşită…”, a liniştit-o doctorul Blajinu, iscălind reţeta. Având această certitudine, putea să se întoarcă acasă. Îi prinseseră bine aceste zile departe de Maricel, şi totuşi îşi spunea în gând că el nu are habar să-şi prăjească singur nici măcar un ou. N-ar supravieţui fără ea.
Avea emoţii. Nu-şi explica de ce. Ştia că Maricel o aşteaptă cu flori, că doar ea îi sugerase, în timpul unei conversaţii telefonice, să i le cumpere : “Vin acasă. Poate-mi aduci şi tu nişte flori. Că mama se simte mai bine. Vezi, poate mă aştepţi şi tu cu nişte flori !” Maricel înţelesese aluzia subtilă. Dar nu putu mai mult de… trei garoafe legate cu un şnur sidefiu. “Astea-s mai rezistente !” se amăgi, pipăindu-le tulpina suculentă. Însă nu prevăzuse blestemata asta de întârziere ! “Muierea vrea s-o aştept cu flori !” şi aruncă buchetului o privire duşmănoasă.
“Poate nu-mi ia garoafe !” spera Maricica. Uitase să-i spună să nu-i ia garoafe. Ar fi încântat-o nişte crini. Sau poate nişte trandafiri. “Cred că-l duce mintea să-mi ia, totuşi, altceva decât nişte garoafe mortuare !”.
Noaptea se aşternu de-a binelea. În depărtare, se zăreau luminile oraşului. Domnul cu mustaţă moţăia că un navetist. Un tânăr cu căşti în ureche dădea din cap în ritmul muzicii. Maricica stătea ca pe ace.
Maricel stătea ca pe ace. Aştepta de două ore !
Femeia care vorbea pe nas anunţă – în sfârşit ! – sosirea trenului personal, la linia trei. Se grăbi într-acolo. Îl văzu lucind în întuneric – trenul care i-a aducea pe Maricica ! Cu şuierat şi scrâşnit de roţi, intră cu pompă în gară. Din ce vagon o să coboare ? O căută cu privirea. Zări valijoara roşie.
“Ma… Maricicaaa !”
Cine-ar fi crezut ! Se îmbrăţişară cu însufleţire.
“Sa ştii că mi-a fost dor de…”, murmură Maricica. Dar zări jalnicul buchet de garoafe şi continuă pe alt ton : “Mi-a fost dor de-acasă !”

Posted in Maricel & Maricica | Comments (31)

Ei sunt… Poate vi i-ati imaginat altfel. Poate nu vi i-ati imaginat deloc.

Acum nu mai e loc de ipoteze.

Posted in Maricel & Maricica | Comments (34)

Cocoţat în mijlocul canapelei, silit să-şi părăsească papucii călduroşi pe duşumea, cu înfăţişarea unui naufragiat fără speranţă, Maricel aştepta cuminte şi deloc calm să se sfârşească săptămânalul coşmar.
Maricica, cu o broboadă cu motive florale înfăşurată în jurul capului, îmbrăcată lejer, cu haine pe care le păstra special pentru această ocazie – pantaloni de trening şi un tricou larg, pe care scria “Go for it !” – decretase oficial deschisă ora de curăţenie.
Regula fusese stabilită tot de Maricica, din primele săptămâni de mariaj : o dată pe săptămână casa trebuia răscolită, întoarsă pe dos, scuturată şi aranjată la loc. Cu timpul, acest obicei căpătase oficialitatea şi solemnitatea unui ritual, cu etape a căror succesiune trebuia respectată cu sfinţenie, şi cu acţiuni extrem de meticuloase.
Maricel beneficiase odată de privilegiul de a fi implicat în ritualul de curăţenie. Dar, pentru că nu respecta cu stricteţe indicaţiile Maricicai, fu aruncat în dizgraţie şi exilat pe canapea. Pe timpul orei de curăţenie, îi era interzis să se mişte de-acolo, indiferent de motiv, şi oricât de urgent ar fi fost acesta.
Maricica era insensibilă la privirea pe sub sprâncene a consortului şi-şi vedea de treabă cu entuziasm. Dechidea larg ferestrele, indiferent de anotimp, plimba aspiratorul pe parchet, inspectând cu trompa lui fiecare colţisor, făcea piruiete cu mopul, ştergea cu grijă fiecare bibelou şi fiecare centimetru de mobilă, scutura mileurile, peria covorul, freca faianţa, şi chiuvetele, şi aragazul, dezinfecta toaleta…
“Deci încurc…” părea să gândească Maricel. Şi tăcea mâlc, urmărind mişcările energice ale dosului îmbrăcat în pantaloni de trening.
Natura însă nu ţine cont de faptul că ora de curăţenie e în toi. Ea îşi cere drepturile oricând e nevoie. Şi Maricel simţi – cam pe la etapa ştergerii bibelourilor – că acum era nevoie ! Simţi un discomfort, o apăsare, o indispoziţie. Începu să se foiască şi să privească îngrijorat ceasul din perete. “Fără douăzeci şi cinci. Hai, că poţi să mai rezişti douăzeci şi cinci de minute !” Pe la fără douăzeci şi-a dat seama că se înşelase. Nu mai putea. O expresie chinuită îi schimonosea chipul. Ofta şi se legăna uşor. “De ce tocmai acum ? Nu mai putea s-aştepte ? Ce mă fac ?”
Maricica trebăluia acum prin bucătărie. Freca şi clătea, ştergea şi scutura.
Mai puţin de voie şi mai mult de nevoie, Maricel hotărî să profite de moment şi pipăi cu vârfurile picioarelor după papuci. “I-a luat ! Să fie sigură că nu mă mişc de-aici !” observă cu ciudă şi porni cu tălpile goale spre camera în care până şi împăratul intră singur. Învârti cheia în broască de două ori – intimitatea lui, spre deosebire de cea a împăratului, nu era păzită de gărzi. Dincolo de uşă, n-avea decât să se dezlănțuie urgia.
- Mariceeeeeeeeeel…!!! răsună în toată casa vocea Maricicăi.
Dar nu-i păsa de consecinţe. Zâmbea fericit.

Posted in Maricel & Maricica | Comments (22)

Pe site-ul renumitei reviste pentru femei «Bărbatul la cratiţă» apăru, într-o zi, un anunţ care suna în felul următor:

«Varianta online a revistei noastre caută urgent colaboratoare. Candidata ideală este o femeie puternică şi cu experienţă de viaţă. Puteţi să fiţi colaboratoarea noastră din orice colţ al lumii v-aţi afla. Trebuie să dispuneţi doar de un calculator şi o conexiune Internet. Şi, desigur, de multă experienţă pe care să fiţi gata s-o împărtăşiţi cu cititoarele noastre.
Aşteptăm, pe adresa de mail a redacţiei (barbatul_la_cratita@revista.ro) un articol de maxim o mie de semne, cu titlul «Cum să duci de nas un bărbat – sfaturi pentru tinerele la început de drum». Acest articol constituie examenul Dvs. de angajare. Juriul va fi format din redactorii revistei noastre, toate femei puternice şi de carieră.
Vă aşteptăm cu drag şi sperăm că vom avea o colaborare lungă şi fructuoasă!»

După insuccesul cu blogul creştin, Maricica rămase totuşi cu senzaţia că are ceva de împărtăşit cu întreaga lume. Nu ştia precis cum. Dar trebuia să-şi scoată această obsesie din sistem.
Într-o seară, pe când naviga pe Internet în căutarea versurilor de la piesa «Fotoliul din odaie», de Mirabela Dauer, dădu din întâmplare peste anunţul postat de revista «Bărbatul la cratiţă». Hopa! îşi spuse în gând. Anunţul ăsta parcă a fost scris special pentru mine! Ia uite ce zice: «o femeie puternică şi cu experienţă de viaţă». Asta sunt eu, asta-i karma mea, precis!
Entuziasmată la culme, lăsă un comentariu sub anunţul de angajare, întru lămurire şi eliminarea tuturor ambiguităţilor: «Rog daţine mai multe detali!» şi semnă cu pseudonim, ca în trecut: Defulatus.
Primise imediat, probabil din partea unui redactor al revistei – femeie puternică, neîndoielnic! – un răspuns scurt : «Toate detaliile de care aveţi nevoie sunt incluse în anunţ. Vă aşteptăm!»
Maricica mai citi o dată cu mare atenţie anunţul şi se lămuri. «Deci aşa… o mie de semne? Cum adică, stau şi număr literă cu literă? Cred că ne testează răbdarea. O fi şi asta o condiţie de angajare: să fii răbdător. Mai ştii ? Sunt buni psihologi angajatorii din ziua de azi. Din două-trei cuvinte îşi dau seama cu cine au de-a face. Te caracterizează din cap până-n picioare.»
Tema i se părea extrem de ofertantă. Cine altcineva decât ea mai avea atâta experienţă în acest domeniu? Dusul de nas era specialitatea ei. Maricel fusese singura ei victimă. Totuşi, experimentase pe el dusul de nas de atâtea ori… În rest, bărbaţii erau cei care-o duseseră pe ea de nas. Asta înainte de căsătorie, bineînţeles. Când era crudă şi ingenuă. Acum nimeni n-ar mai putea s-o înşele!
O mie de semne despre dusul de nas. Simplu ca bună-ziua! Dacă Maricel scrie versuri, ea să nu poată fi colaboratoare la «Bărbatul la cratiţă»?

…Şi se puse pe scris:
«Bărbaţi sânt un material extrem de maleabil. Până şi cel mai încruntat mascul poate fi trasformat întrun căţeluş docil, dacă încapepe mâna cui trebe. Ce sfat leaş da eu tinerelor care pornesc acum pe drumul vieţi şi la care le lipseşte experienţa? Să pună piciorun prag ori de câte ori e nevoe. Iată un exemplu concret: tea cerut în căsătorie? Nu ceda din prima, nu acepta ca fraiera. Punei condiţi. Zi aşa: acept numai şi numai dacă o să speli tu vasele. El o să zică: cum nu, lumina ochilor mei! Spăl eu vasele, numa să fi soţia mea. Mai ţinel puţin pe jar. Mai punei şi alte condiţi: lună de mere la Paris sau ceţi mai trece ţie prin căpşor.»

Aici, Maricica se opri pentru câteva minute, pentru a număra semnele. «Mai trebuie câteva. Hai, mai pune!», se încuraja singură.
Adăugă : «Schinbările în comportanentul bărbatului tău o să se vadă în scurt timp de la luarea măsurilor de care am vorbit, dacă eşti cosecventă. Totul e să şti ce vrei. Sfaturile mele ar fi următoarele, întro ordine întânplătoare: ai încrederen tine, adapteazăte la orice situaţie, ţine minte ca nimeni nu sa născut îmvaţat. Supces deplin din partea mea!»

Era mulţumită de rezultat. Tare şi-ar fi dorit să aibă şi ea, când era la începutul mariajului cu Maricel, nişte sfaturi la îndemână. Asta e, de-acum… Uite cine-a ajuns! Acum ea e cea care, trecută prin viaţă, împărtăşea tinerelor din bagajul ei de experienţă!
Deşi era foarte sigură pe calitatea materialului scris pentru concurs, ar fi dorit şi o a doua părere. Cu cine altcineva să se consulte decât cu jumătatea ei?
Maricel aţipise în fotoliu. Televizorul zumzăia în surdină. «Un cântec, o doină, un dor», la Etno TV. Maricica îl zgâlţâi uşor: «Maricele… Hai să citeşti ceva!» îi şopti, pe un ton misterios. Cu faţa puţin şifonată, Maricel se supuse. Dar nu se aştepta la nimic spectaculos.
«Ei, ce părere ai?» întrebă nerăbdătoare. Maricel se prefăcu că citeşte cu atenţie, dar i se închideau ochii de somn. Într-un sfârşit, mormăi: «E bun, e bun. Succes !» şi se grăbi sa plece la culcare.
«Ah, am zis eu că e bun!» oftă Maricica şi iute trimise mailul.

Posted in Maricel & Maricica | Comments (49)

În profunzime, Maricel era un suflet sensibil. De la o vreme însă, această sensibilitate se acutizase. O fi fost din cauza vârstei ? Un fior lăuntric îi zguduia întreaga fiinţă şi, iţindu-se din când în când la suprafaţă, întocmai ca lava unui vulcan, erupse într-o bună zi, ţâşnind în stânga şi-n dreapta, sub formă de versuri :

De câte ori deschid fereastra,
De-atâtea ori o-nchid la loc.
E verde galbenă albastra,
Nevastă-mea îşi face coc.

Păşeşte-ncet, să nu le tulburi,
Că dorm cu spume-n ceasu-acesta,
Şi cerbii zburd-acum prin crânguri,
Iar eu tot trag să-mi fac siesta.

E lung pământul, şi mai lung,
Paralele nu mă ajung !
E lat pământul, şi mai lat,
De viaţă m-am cam săturat…

După ce scrise dintr-o suflare versurile de mai sus, ca şi cum mâna i-ar fi fost ghidată de o entitate din alte dimensiuni, Maricel se îndepărtă puţin de bucata de hârtie, îşi şterse fruntea de sudoare, îşi puse pe nas, cu emoţie, ochelarii de citit, şi-şi admiră opera în toată splendoarea ei. Nicicând nu mai văzuse aşa mostră de perfecţiune pură ! Ce ritm, ce rimă, ce imagini alese ! Câtă muzicalitate ! « Eminescu mi-ar cere meditaţii ! », gândi Maricel, dar imediat se ruşină de gândul lui. « Ei bine, poate nu Eminescu. El e Luceafărul poeziei româneşti, totuşi. Dar Arghezi da ! Şi Nichita ! Hai, poate nu meditaţii… Dar măcar un sfat, acolo. Sau o rimă inspirată. »

Cu carneţelul aşezat la îndemână, în buzunarul de la piept, şi cu un creionaş bine ascuţit după ureche, Maricel îşi făcea turul, că în fiecare sâmbătă dimineaţă din ultimii unsprezece ani, prin piaţa de legume din cartierul Mânăstiri. Mulţime zgomotoasă, precupeţi cu chef de tocmeală, vânzători care-şi strigau marfa, miros de fructe fermentate şi zemuri de legume scofâlcite sub tarabele de tablă, grosolan vopsite-n verde.
Câteva clipe numai, Maricel contemplă forfota zăpăcită şi se simţi lovit de inspiraţie. Scoase carneţelul şi aşternu iute :

Prin mulţimea grobiană,
Sub mantia-mi de poet,
Mă incearc-o nostalgie…
Nu-s bătrân, da’-s desuet !

Soarele rotund şi palid
Nu se vede dintre nori.
Mă aşteaptă Maricica,
Oare să-i iau nişte flori ?

Mă aşteaptă cu mâncare.
Recunosc, mi-e foame tare !
Merge versul din peniţă,
În stomac c-o tocăniţă !

Mă grăbesc, va las acum,
O să-mi văd frumos de drum,
Nu mai fac niciun ocol,
Că stomacu’ mi-e prea gol !

Maricica-l aştepta cu o tocăniţă de cartofi cu cârnaţi afumaţi. Plus salată de varză şi « Iar ai venit târziu, se răceşte mâncarea, altă dată nu te mai aştept, ai să mănânci singur mâncare rece ! »
Maricel nu punea la suflet aceste vorbe fără noimă. « Ce ştie ea, muierea, despre omul de geniu ? Ea fierbe-o mâncare, toacă o varză şi se simte superioară. » Înfulecă tăcut două porţii de mâncare, înmuind pâinea în zeamă. Dădu peste cap un pahar cu vin negru, de ţară, îşi trecu şervetul peste buze şi se ridică teatral de la masă. Se duse ţintă la masa de scris şi înşirui, inspirat :

Tocăniţa cu salată
E-o mâncare minunată !
Poezia merge strună,
Încă-un pic, şi-mi intru-n mână !

Maricica mă iubeşte,
Că de aia-mi şi găteşte
O iubesc şi eu, nu zic,
Nu enorm… dar nici un pic !

Viaţa este mai frumoasă
C-o nevastă drăgăstoasă
Care te aşteaptă-acasă
Cu mâncarea drept pe masă !

Şi, când ai stomacul plin,
Vorbele pe loc îţi vin !
Inspirat eşti pe deplin,
Dacă ai şi-un kil de vin !

Totuşi, viaţa e frumoasă
Dacă ai casă şi masă,
Şi un om drag lângă tine.
Eu pe ea, şi ea pe mine !

Posted in Maricel & Maricica | Comments (29)

Maricica împărtăşea reticenţa soţului ei faţă de tehnologia modernă. Odată, demult, îi mărturisise lui Maricel că… se teme de calculator. Era bântuită de ideea că e o maşinărie nocivă, aşa că se ţinea departe de această unealtă drăcească.
- Eu cred, încerca să argumenteze Maricica, că ecranul în sine produce un fel de atomi… sau electroni care… produc un fenomen în creier!
Maricel îşi făcu o cruce mare la auzul acestor vorbe fără noimă, însă o lasă în pace. Poţi să-ţi pui mintea cu muierea?
Credincioasă din fire, Maricica vedea dependenţa faţă de Internet ca pe o ispită căreia doar oamenii puternici îi pot rezista : “Ptiu, drace ! Fereşte-o, Doamne, de tentaţii internautice, pe roaba ta, Maricica!”
Totuşi, peste noapte, după frământări intense, ajunse la concluzia că, vorba zicalei, “cui pe cui se scoate”, şi se hotărî – nici mai mult, nici mai puţin – să-şi facă ea singurică, cu mânuţa ei, un blog pe teme religioase. Prea multe nu avea să scrie ea acolo, pentru că, de fapt, nici nu era în stare să încropească un text închegat. Şi, ca să-şi justifice micul handicap, invoca motivul că “sunt atât de puţine lucruri pe lume care merită cu adevărat să fie exprimate în cuvinte!”. O dâră de mister nu strică niciodată unei femei ! Îşi intrase în rol cum nu se putea mai bine, şi ofta cu mâhnire, ca o tragediană : “Mă uit la sutele, miile, miliardele de cuvinte pe care oamenii le scriu pe net şi nu încetez să mă mir… Atâta risipă!”
Tainele feminităţii Maricicăi nu se opreau aici. Îşi luase un pseudonim enigmatic ca zâmbetul femeii din pictura lui Da Vinci : Gioconda – nu pentru că era mare iubitoare şi cunoscătoare de artă, ci pentru că-i amintea de un cântec din tinereţe :
“Gioconda se mărită,
E nuntă-n cartier,
Dar cine e alesul,
Rămâne un mister!”
Iremediabil, febra bloggeritului o cuprinse la scurt timp după ce-şi construise blogul cel stângaci. Posta, din timp în timp, citate din Sfântul Ioan Gură de Aur pe care le înţelegea doar într-o mică măsură. Apoi, un citat din Biblie despre liberul arbitru, cu o notă minusculă înainte : “De obicei, îmi vin destul de multe idei în minte. Totuşi, există o idee (un fix) care nu-mi dă pace. Care mă face să caut mai mult, să întreb mai mult.”, şi o poezie religioasă scrisă de pastorul baptist Popa Valentinovici.
Imaginea ei în lumea virtuală era fabricată în amănunt, cu meticulozitate – Gioconda : bloggeriţă creştină devotată şi veşnic însetată de adevăr.
Ce nu ştia nimeni e că, în creierii nopţii, Maricica umbla incognito prin blogosferă, lăsând, pe ici, pe colo, comentarii injurioase şi ameninţări. Folosea, de fiecare dată, alt pseudonim : Corinel, Karpov sau Defulatus… Creştina devotată se transforma, odată cu lăsarea întunericului, în cea mai înrăită spammeriţă!
Acţiona sub deviza : “defulez să mă calmez” şi-şi încheia comentariile cu “pa, boule !”, “eşti un animal” sau “lichea jegoasă”. Nici ea nu-şi putea crede urechilor – de unde veneau acele cuvinte atât de urâte ? “Ce-ar zice Biserica, dac-ar afla ? Oare mi-ar recomanda o exorcizare ? Dar Maricel, săracu’, el ce-ar spune ? M-ar trimite la psihiatru ?”
Dar se linişti repejor. “Am guriţă spurcată, dar nu-i nimic. Decât frustrată, mai bine… defulată!”

Posted in Maricel & Maricica | Comments (20)

În general, lui Maricel îi displăcea mediatizarea violenţei şi considera că oamenii de televiziune sunt lipsiţi de orice scrupule când e vorba de bani şi audienţă. Evita cât putea grupajele de ştiri împănate cu orori de tot felul : accidente, sinucideri, crime, violuri, jafuri.
Totuşi, îşi descoperise de curând slăbiciunea pentru scandalurile din lumea mondenă. Curând, nicio vedetă autohtonă nu mai avea faţă de Maricel vreun secret. Nimic nu era mai delicios (nici măcar un meci de fotbal de-al Naţionalei !) ca o păruială între două fufe, de preferat blonde. Turma de vedete răsărite peste noapte – Magda Ciumac, Sexi Brăileanca, Naomi, Nikita, Eleva Porno, Tarky – îi oferea zilnic un spectacol de circ căruia greu îi putea rezista!
La sfârşit de săptămâna, de dimineaţa până seara, vâna cu înfrigurare ştirile mondene la televizor, tocind butoanele de la telecomandă. De la un timp, doza zilnică de mondenităţi n-a mai fost suficientă. Vroia mai mult, mai intens, mai sângeros ! Intră în sevraj. Disperat, făcu un compromis : deşi nu-i plăcea să piardă timpul în faţa calculatorului, descoperi că cea mai sigură sursă de mondenităţi este Internetul. I se luă o piatră de pe inimă… Un izvor inepuizabil de ştiri mondene, o adevărată comoară ! Deveni internaut înrăit şi expert în căutări pe Google, de nevoie.
În scurtă vreme, nici ştirile despre vedetele din România nu l-au mai mulţumit. Setea de informaţie era tot mai mare şi mai mare. Aşa că început să se intereseze despre vedetele internaţionale.
Aflase că Britney zice despre Aguilera că e o târâtură. De partea cealaltă, Aguilera o considera pe Britney o morbidă. Fascinant ! Dintr-o întâmplare, găsise o ştire conform căreia lui Ricky Martin îi plac mai mult bărbaţii şi-i împărtăşise vestea consoartei, siderat. La auzul grozăviei, Maricica făcu o alergie rebelă la nivel cutanat şi căzu într-o depresie îngrijorătoare, care o ţinu la pat trei zile. Abia se împăcase cu vestea că Elton… Acum şi ăsta micu, Ricky ? Dar îi veni inima la loc când Maricel, aşezat pe marginea patului, îi povesti despre faptele pline de mărinimie ale cuplului poreclit ghiduş «Brangelina» : câţi copii mai înfiază şi câte sute de mii de dolari mai donează la orfelinate.

Nici Maricel, nici Maricica nu luptaseră prea mult să scape de meteahna cea nouă. Încă un defect în plus ce mai conta ? Mâncau ştiri mondene pe pâine şi viaţa lor părea că are un sens. Marele avantaj în toată aceste poveste era evident : cei doi aveau, în sfârşit, ceva în comun!

Posted in Maricel & Maricica | Comments (12)

Dacă l-ai întreba pe Maricel ce părere are despre lumea asta, ţi-ar răspunde simplu : «Ceva pute!».
În ‘89 avea douăzeci şi cinci de ani. A urmărit Revoluţia la televizor, puţin distrat. Tonul discursului celor care vorbeau în direct se schimbase radical. Vorbeau liber, cică. Îl oripilaseră însă imaginile cu şirurile interminabile de cadavre. I se părea dubios că se trăgea, dar nu se ştia cine trage. Oameni nevinovaţi continuau să moară împuşcaţi. «Din ordinul cui ? Ceva pute !»
Privea cu scepticism instalarea noului regim. Considera democraţia, în secret, «aceeaşi dictatură cu altă pălărie», şi i se părea ciudat cum de nimeni în afara lui nu observase evidenţa : cei care se instalaseră la putere după Revoluţie erau aceiaşi de dinainte.
Încerca să se descurce în contextul dat. Făcuse şi el, o vreme, bişniţă cu marfă adusă de la turci – lănţişoare de aur şi blugi. Călătorea zile întregi cu autocarul, în condiţii aproape inumane, cărând marfa în sacoşe de rafie. În grupul cu care mergea periodic la Istanbul era şi un tip uscăţiv, Dorin Cocoş pe numele lui. Ani mulţi după, Maricel îl văzu la televizor – nu mai era defel uscăţiv şi-şi schimbase total atitudinea. Reporterul îl prezentase : «controversatul şi prosperul om de afaceri». Cică era căsătorit cu o blondă, Elena Udrea pe numele ei, «mare sculă pe basculă» în politică. «Controversat ? Ceva pute!»
Pierduse, la scurt timp, aproape toţi banii strânşi în urma afacerilor mărunte. Lăsându-se îmbătat de mirajul îmbogăţirii peste noapte, căzuse victimă jocurilor de întrajutorare de tip Caritas. Totul se dovedise a fi o mare escrocherie. I se păruse lui demult că «ceva pute» acolo, dar se retrase în ultimul moment din buimăceală, reuşind să salveze doar o mică sumă de bani de care să se ajute pentru a începe o viaţă nouă. Îi era ciudă că nu se încrezuse în instinct, care nu-l înşelase niciodată, dar îşi caută scuze faţă de sine : «Uşor de zis războiul lăcomiei ! Uşor de zis dorinţă de parvenire. Au picat ei în plasă şi intelectualii, şi afaceriştii versaţi, ce să le mai ceri oamenilor simpli ?»
Ajunsese, după ce strecurase o spagă grăsuţă în buzunarul unei vechi cunoştinţe, contabil la stat. La ceva timp după, o cunoscuse pe Maricica şi se căsătorise. Astfel, viaţa lui îşi stabili de la sine o traiectorie liniară, imuabilă. Totuşi, dacă l-ai întreba pe Maricel ce părere are despre această lume, ţi-ar răspunde, invariabil, că : «Ceva pute !».

Posted in Maricel & Maricica | Comments (18)

- Maricel…
- Mmm…
- Maricel !
- Mmm ?
- Mă simt… grasă !
Cuvintele îl loviră drept în moalele capului. ”O, nu ! Iar începe !” îşi zise în gând, disperat. ”Numai de-ar aştepta să se termine filmul !”
- Grasă şi urâtă ! suspină Maricica, după câteva clipe de linişte, timp în care Maricel îşi făcuse cruce cu limba-n gură, sperând la potolirea vijeliei iminente. Cunoştea foarte bine ce va urma. Semnele erau evidente.
În primii ani de convieţuire, se simţea neputincios în astfel de momente. Încerca să se sustragă. Odată cu trecerea anilor, învăţase, în urma nenumăratelor experimente eşuate, să gestioneze situaţia, sa aplaneze conflictele admirabil, cu tact, dar şi cu multe concesii.
Dacă, la început, trata situaţiile critice destul de superficial, ajunsese acum să le investească cu importanţa şi gravitatea unei aterizări forţate. El era Turnul de Control, tulburările Maricicai erau avionul !
Maricica avea din când în când crize de nesiguranţa şi autocompătimire. Răbufnirile ei nu puteau fi prevăzute, spre ciuda lui Maricel, fluctuând ca durată şi intensitate. Nu depindeau nici măcar de fenomenele hormonale care se petreceau în Maricica.
- Sunt grasă şi urâtă, şi simt că nu mă mai iubeşti !
Maricel luă aer în piept, strânse din dinţi cu putere şi, în loc să slobozească, uşurat : « Da, da ! Eşti grasă şi urâtă şi nu te iubesc, nu te-am iubit niciodată ! », spuse cu blândeţe, dar uşor maşinal, pe un ton egal :
- Mamă, eu te iubesc ca în prima zi, tu eşti zâna mea, pentru mine tu eşti cea mai frumoasă.
- Deci chiar sunt urataaa…! şi izbucni într-un plâns nervos, icnind şi trăgându-şi nasul, în răstimpuri.
- Dar, mama… Draga mea ! continuă Maricel aparent calm şi răbdător (numai el ştia ce-i în sufletul lui !) Tu eşti soţia mea, femeia cu care îmi împart şi bunele şi relele, aleasa mea, şi te iubesc aşa cum eşti !
- Aşa cum sunt ? Deci sunt urâtă şi grasaaa…
Maricel simţea că-şi pierde cumpătul.
- Mă iubeşti aşa cum sunt… Ce vrei să zici cu asta ? Că ai standarde scăzute, te mulţumeşti cu puţin şi mă placi aşa cum sunt ?
Maricica privea în gol, cu obrajii umezi, frământând în mâini o batistă şi legănându-se uşor.
- Ştiu eu… Ştiu eu… Te mulţumeşti cu putin…
Maricel mai avea un pic până să-şi iasă din minţi. După intense frământări interioare, pentru linişte şi pace în casă, Maricel hotărî să facă sacrificiul suprem : să-şi ceară el iertare, chiar dacă nu greşise cu nimic !
Se încordă şi rosti, dintr-o suflare, gâtuit, câteva replici învăţate pe de rost dintr-o revistă pentru femei :
- Iartă-mă, draga mea. Poate eu sunt de vină pentru starea ta, poate nu-ţi spun destul de des cât te iubesc şi cât de frumoasă eşti, poate te-am neglijat în ultimul timp, poate nu sunt destul de bun pentru tine… Iartă-mă !
Brusc, Maricica se potoli ca pruncul nenăscut căruia taică-su-i promisese tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Îşi înghiţi ultimul suspin şi-şi suflă nasul în batistă, cu putere. Apoi ciripi voioasă, ca o zi de primăvară :
- Bine, te iert ! Da’ altă dată să nu mai faci ! Acum hai să ne pupăm şi să ne împăcăm!

Posted in Maricel & Maricica | Comments (22)