Leitmotivul vacantei este “prea”.
Prea multe zgomote, in vacarmul asta pana si cantecul gugustiucilor e agasant.
Trupuri goale prea dizgratioase, lipsite de orice senzualitate, prea arse de soare sau prea albe. Fizionomii prea banale, prea inexpresive, prea asemanatoare.
O mare prea neagra noaptea, ca un fund de ceaun, infricosatoare si muta. Ziua, o mare prea cenusie, lipsita de exotism.
Un soare absent sau prea arzator.
Un nisip prea aspru, din scoici maruntite.
Un lant de munti albastru, munti prea golasi, pe care de multe ori doar ii ghiceai dintre nori sau din negrul noptii.
Prea multe constructii egale, albe sau galbui, cu terase grase si obloane. Pe terase, oameni lenesi de caldura, cu burti expandate, care mananca toata ziua, si mai ales noaptea.
Clima prea umeda, prea sufocanta.
Prea des se aude limba romana. Meniuri in limba romana. Chelneri romani sau care au invatat cateva cuvinte in romaneste. Pe plaja, cineva striga in cateva limbi, inclusiv in romaneste : “Ia gogoasa, neamuleee !”
“Ce ciudat ca oamenii nu-si pot confirma existenta decît prin simpla urmarire a acelor unui ceas electronic! Probabil ca mai erau si alte metode de confirmare pe lumea asta, dar, oricît ma gîndeam, nu reuseam sa le identific.”
(Haruki Murakami – In cautarea oii fantastice)
Miroase de nicaieri a menta. Am citit undeva ca, atunci cand simti un miros placut venind ca de nicaieri, atunci s-ar putea sa simti prezenta ingerului tau pazitor.
Dimineata, vanzatorii de pepeni si legume isi striga marfa direct din masina. Si cei care strang fier vechi si aparate electrocasnice stricate fac la fel.
Prosoapele de plaja stau spanzurate pe marginile teraselor, dand senzatia de mahala.
Carti incepute, abandonate dupa cateva pagini. Unele sunt prea vulgare, altele prea banale. Niciuna care sa emane o stare de spirit.
Localnicii au nasul coroiat.
O barza si-a facut cuib pe un stalp. E de moda veche. Ca si toata improvizatia asta de oras. Daca n-as vedea aparatele de aer conditionat si geamurile termopan, as crede ca m-am intors in timp cu cel putin treizeci de ani.
Am urmarit rutina matinala a urbei. Maturatul curtii, adunatul buruienilor, stransul rosiilor coapte. Erau si niste castraveti ? Masina de gunoi si-a facut rondul zgomotos, constiincioasa ca in fiecare dimineata. Mirosul fetid de resturi, zemuri si coji a umplut terasele.
Un grup de pakistanezi e cazat la vila de vizavi. Toti de aceeasi statura, cu fizionomii asemanatoare, cred ca au si aceeasi greutate. Vand diverse chestii pe plaja sau pe stradutele mai circulate. Seara isi infasoara niste carpe lungi in jurul braului si se plimba prin curte vorbind la telefon. Tin legatura cu cei de “pe teren”, cred.
Ploua si pakistanezii se strang ca gandacii din cele patru colturi ale lumii. De unde nici nu gandesti rasar pakistanezi cu rucsac in spate, geanta pe umar, sau panou pe care sunt aliniati ochelari de soare.
Ploua si bancurile de pesti avizi de bronz de mare se intorc posomorate, cu prosoapele colorate pe umeri sau adapostindu-se sub umbrelele de soare.
Maslinele. Cu o steluta cu cinci colturi la un capat, si cu o gaura la celalalt, prin care cine stie cine sau ce masinarie a indesat o fasie indoita de ardei rosu. Verzi, sarate, grase, uleioase, parca stropite cu roua. Le-am vazut crescand in copac si nu am putut sa nu ma minunez : cum de le-a venit ideea sa la mureze ? Nu mi-ar fi venit ideea intr-o mie de ani ! De multe ar fi lipsita lumea in care traim daca toti oamenii ar fi foast ca mine.
Miroase ca in Delta.
Am invatat cateva cuvinte in greceste, dar nu le folosesc. Constat ca limba asta ciudata e destul de melodioasa. Grecii sunt guralivi ca latinii. Rad zgomotos, tipa, gesticuleaza. Au fetele expresive si zic “tzi” in loc de “ci”.
Mi-ar placea sa pot influenta vremea – ca Storm din “X-Men”. Ploua. Acum n-as face nimic.
And now I’m looking for you, or anyone like you. Si tu n’existais pas deja, je t’inventerais.
Cred ca, inainte de a fi “de mare”, sunt “de oras”. Un sobolan urban, deprins cu mirosul de canalizari imputite. Parfum !
Am vazut si Athena. O mica parte. Poate acea parte despre care nu discuta nimeni. Partea cea mai putin romantica a Athenei – o mare de locuinte albe si pitice, la periferie, construite coasta-n coasta, fara nicio sansa de intimitate. Parca-mi si imaginam cum vecinii comenteaza stirile de la balcon sau fac schimb de neveste. In centrul orasului e si mai mare inghesuiala. N-am sa inteleg cu pot oamenii sa traiasca in asemenea conditii. Agitatia incepe de la ora sapte dimineata. Trafic infernal, caldura asemenea. Si au si ei, dom’le, caini vagabonzi.
Asa e si aici, in satucul asta uitat de lume. Vizavi, un grasan pe jumatate dezgolit fumeaza, o blonda in costum de baie isi imbraca pantalonii albi transparenti, un mos sta la masa cu fiica-sa, iar eu stau pe tarasa mea, la o masuta de lemn, cu laptopul, cu o sticla de apa si o farfurie pe care mai sunt cateva felii de branza. “Je l’aime a mourir” canta.
Fin.
Posted in Ca-n viata, Filosofii de om marunt, Mesajul din sticla | Comments (0)
