SECUNDE

Uneori mă uit în oglindă şi ştiu că nu sunt eu. Îmi dau seama după privire. Dar numai eu văd. Am început să mă obişnuiesc cu toţi cei care îmi îmbracă pe rând corpul, şi-l folosesc ca să se care prin lumea asta şi să se dea drept mine. Lumea asta e preponderent materială şi un corp este absolut indispensabil pentru transport. Al meu, nu-i vorba, e un corp bun. Şi eu l-aş împrumuta, dacă aş fi în situaţia lor. Cine şi-ar alege, dacă ar avea de ales, un corp rău ? Prin urmare, îi înţeleg oarecum.
Uite, azi l-a împrumutat nenea ăla pe care-l doare-n cot. Şi durerea de cot se transmite până la mine. E corpul meu, doar. Ciudat, durerea de cot nu e ca celelalte dureri. Când zici că te doare în cot, de fapt nu te doare pe bune. E doar o durere metaforică, şi durerile metaforice sunt întotdeauna de preferat celor reale, pentru că nu dor cu adevărat. Cum vă spuneam, se simte până la mine durerea în cot, şi e tare bine-aşa ! Durerea asta în cot e soră cu nesimţirea, dar depinde de interpretarea fiecăruia, precum şi de educaţie. Pentru că educaţia îţi dictează modul în care interpretezi orice, chiar şi durerea în cot : fie ca pe o indiferenţă oarecare, fie ca pe o nesimţire fără limite.
Şi cum stă nenea ăsta cu durerea-n cot în corpul meu, mi-aş dori să nu mai plece. Lui, prin urmare nici mie, nu-i pasă dacă lumea-l vede nesimtit sau doar indiferent. Iar eu nu mai vreau să vină tanti aia căreia îi este frică şi de umbra ei. Îl prefer pe nenea cu durerea-n cot.
Vă spun eu, ar fi ideal să poţi alege cine îţi împrumută corpul, însă numai ei pot alege corpul pe care îl împrumută. Tu stai aşa şi-ţi laşi corpul împrumutat, vrând-nevrând. Nu te intreabă nimeni : se poate ? Bine că sunt destul de inofensivi şi destul de responsabili. Îţi înapoiază corpul intact, aşa cum l-au împrumutat. Fără nicio zgârietură. Trebuie să dea şi ei vreo socoteală pe undeva pentru împrumutul asta, pesemne. Altfel şi-ar face de cap. Or fi existând în alte dimensiuni o legislaţie oficială şi proceduri şi toate alea în sensul ăsta. Că ar fi şi culmea să se petreacă totul de-a valma.
Din câte mi-am dat eu seama, sunt vreo cinci-şase care-mi împrumută corpul în mod constant. Am ţinut o evidenţă timp de câteva luni. E destul de greu, în timp ce ţi se împrumută corpul, să rămâi conştient. Trebuie să-ţi mai dai două palme din când în când, ca să te ţii treaz. Durerea, după cum va spuneam, se transmite, fie că e vorba de una adevărată sau de una metaforică. Şi uite-aşa umblu eu prin lume, cu corpul împrumutat, dându-mi palme din când în când, de zice lumea că am luat-o razna. Din exterior aşa pare. Dar cred că mi-aş răci gura de pomană dacă aş sta să le explic ce şi cum.
Pentru mine e benefică faza cu împrumutatul involuntar al corpului. Mai văd şi eu cum e să fii unul, altul… La un moment dat, te plictiseşti un pic de tine. Asta cu împrumutatul te ţine cât de cât interesat de lumea asta, şi nu ţi se mai urăşte de trăit. Chiar şi tanti aia căreia îi este frică şi de umbra ei – e o experienţă şi asta ! Nu poţi zice c-ai trăit până nu le-ai experimentat pe toate.
Un avertisment, în final. Dacă mă vedeţi pe stradă, ţineţi cont măcar de faptul că s-ar putea să nu fiu eu. Să nu va lăsaţi păcăliţi de ambalaj, care e acelaşi de fiecare dată.
Dacă mă auziţi înjurând – să ştiţi că sunt beţivul care ar bea şi spirt şi-i înjură pe guvernanţi de câte ori găseşte prilejul.
Dacă vă ignor – sigur sunt nenea ăla cu durerea-n cot.
Dacă vă privesc panicată – e vorba, desigur, de tanti cu umbra.
Dacă zâmbesc frumos – sunt tipa aia care umblă cu substanţe interzise şi se află cu un picior în lumea cealaltă.
Dacă vă inspir milă – sunt tânărul ăla care crede că are toată lumea la picioare şi că e liber ca păsărelele cerului.
Dacă va par acră – sunt tanti aia care a muncit o viaţă în acelaşi loc de i s-a acrit, şi nici măcar cu o pensie mai a cătării nu s-a ales.
Dacă vă cer cinci lei – sunt copilul ăla care n-are bani de îngheţată.
Dacă par un om ca toţi oamenii, ar fi şanse să fiu chiar eu. Însă nu se ştie niciodată…

Posted in Absurditati, Povestioare | Comments (8)

Nu ştiu dacă ştiaţi, dar Gerilă – da, acela din poveste ! – avea un frate geamăn. El n-a primit niciun rol în poveste, autorul a zis că mai bine îl lasă în pace. Nu de alta, dar nu putea să care în spate, săracul, ditamai lada frigorifică. Dacă nu înţelegeţi ce legătură este între fratele geamăn al lui Gerilă şi o ladă frigorifică, vă lămuresc eu. Gerilă şi Căldurilă, că ăsta e numele fratelui, sunt gemeni bivitelini. Prin urmare, nu seamănă deloc, ba chiar sunt diferiţi ca de la cer la pământ.
Pe vremea când erau bebeluşi, nefericita lor mamă fierbea porţia de lapte pentru Gerilă şi o punea la congelator pe cea a lui Căldurilă, înainte de a-i hrăni. De oboseală sau din neatenţie, s-a întâmplat odată să încurce sticluţele. Mare grozăvie a fost atunci ! Era să-i piardă pe amândoi cu zile ! Din fericire, soarta a vrut să-i vadă oameni întregi, aşa că au supravieţuit evenimentului.
Încă de mic, Gerilă umbla înfofolit cu zece rânduri de haine. Căldurilă umbla mai mult dezbrăcat, de veneau vecinii la uşa maică-si să se plângă de el, că-i dezmăţat, că-i neruşinat, şi că nu se cade. Degeaba maică-sa bătea apa-n piuă, explicându-le că e o afecţiune la mijloc. Cu aşa ceva nu-i de glumit. Oamenii însă îl priveau cu ochi bănuitori şi nu înţelegeau cum de nu-şi poate ţine nici o cămaşa pe spinare. “În câţiva ani, o să pândească cucoane pe la colţuri, cu nădragii în vine, destrăbălatul !”, gândeau toţi. Copilul, bietul, suferea de cald. Doar iarna, când erau gerurile cele mai năpraznice şi frate-su aproape că intra în cuptor de disperare, se simţea şi el mai bine. Când alţii făceau ţurţuri la nas numai cât ieşeau oleacă în curte, el zicea că-i “răcorică”. Vara era aproape mort. Şedea în beci, bea apă şi delira de căldură.
Când cei doi au ajuns la vârsta majoratului, părinţii au scos de la saltea câţiva bănişori şi i-au cumpărat lui Gerilă un set complet de haine, pături şi perne termice, iar lui Căldurilă o ladă frigorifică numai şi numai pentru el ! Ce sărbătoare a fost în ziua aceea în casă ! De atunci, fraţii nu s-au mai despărţit de darurile primite – poate doar Gerilă, pentru scurt timp, s-a lipsit de hainele sale călduroase, pentru turnarea poveştii cu pricina. Vroia să devină celebru şi s-a sacrificat. Căldurilă nici măcar n-a vrut să participe la casting, desi autorul povestii ar mai fi avut nevoie de un personaj. Era primăvară şi pe Căldurilă îl treceau deja sudorile de căldură. A zis că-i mai bine în ladă, la racoare… Celebritatea-i trecătoare !
Şi uite-aşa a rămas Căldurilă un simplu anonim. Noroc cu mine că l-am făcut cunoscut lumii…

Posted in Povestioare | Comments (17)

Îţi scriu pentru a-ţi da o veste bună : sunt băiat mare de-acum !
Te anunţ cu emoţie în suflet că am reuşit, după nenumărate experienţe exasperante, să-mi fac singur de mâncare.
Perspectivele sunt încurajatoare : am reuşit să-mi prăjesc un ou fără să-l ard niciun pic. E drept că noile tehnologii care au permis fabricarea şi comercializarea cratiţelor antiaderente au conlucrat întru succesul meu deplin, dar nu trebuie subestimată nici îndemânarea bucătarului. Îndrăznesc să mă autointitulez încă de pe acum astfel, fără a uita de modestia de rigoare.
Am învăţat să toc ceapă de pe Youtube şi presimt că n-o să mă opresc aici !
Eu sunt mândru de mine şi sper să fii şi tu la fel de mândră.
Dacă o s-o ţin tot aşa, cred că în scurt timp n-o să mai fie nevoie să-mi trimiţi săptămânalul colet cu ciorbă şi sarmale. E posibil, totuşi, să nu-mi pot lua zborul definitiv de sub aripa ta protectoare, aşa că te-aş ruga să nu uiţi de mine când faci cozonacii de Paşte. Nu ştiu dacă o să ajung prea curând la performanţa de a frământa aluat.
Însă vreau te liniştesc şi să te asigur că dispun de tot suportul moral de care am nevoie în aceste clipe de cumpănă. Fifi mă încurajează de pe margine, e suportera mea numărul unu ! E şi ea – cum altfel – extrem de mândră de mine !
Spune adesea că nu putea să o binecuvînteze soarta cu un bărbăţel mai priceput ! Draga de ea… Nu-i o dulce ? Mai zice că, decât să alimenteze preconcepţia conform căreia femeia trebuie să stea la cratiţă, mai bine încurajează folosirea clişeului conform căruia bărbaţii sunt cei mai buni bucătari. De aceea, suportul ei nu poate fi decât unul moral, eu conştientizând complexul pe care l-au dezvoltat generaţii întregi de femei care au stat la cratiţă, gătind pentru brutele masculine.
De când gătesc, mă simt un om împlinit. Nu mai sunt un neajutorat şi nu mă mai aflu la cheremul niciunui chelner ţâfnos care mă fură la nota de plată. Nici cu salmonella nu mai risc să mă infestez… din nou…
Am început chiar să filosofez ! Mă trezesc contemplând, în timp ce curăţ cartofi, la condiţia omului pe acest pământ, care, fie că trebuia să-şi procure hrana, fie că trebuie să înveţe s-o gătească, tot e nevoit să lupte pentru a supravieţui !
Totuşi, ce minunat e să fii om !
Bucură-te pentru mine, mamă !

Posted in Caricaturi, Povestioare | Comments (9)

Pe dânsa, pe ea, mita…

Două mâini, membre superioare în sistem, una de stânga, alta de dreapta, erau, de la un timp, mână-n mână. Fiecare dintre ele terminate cu cinci degete unghiate, cu unghiile lustruite, cu lustrul netulburat.
Zice mâna stângă-ntr-o zi :
– Am pus mână de la mână şi am strâns o sumă frumuşică. Iar tu o să i-o pasezi.
– Cum ?
– Pe sub mână !
– Parcă-mi vine peste mână…
– Se vede că ţi-ai cam ieşit din mână ! Să te iei de mână cu prostu’ ăla de Popescu !
– Lumea mă ştie cinstită, şi bagă mâna-n foc pentru mine ! Chiar nu pot…
Mâna stângă începu a râde de se ţinea cu mâinile de burtă.
– Te speli pe mâini, deci ? Se vede că te-am cam scăpat din mână. Doar n-ai de gând să te duci cu mâna goală ?
– Nu pot, o să mă descopere şi o să mă aibă la mână.
– Hai, mă ! Măcar mâna asta ! Mâna asta şi gata !
– Nu pot, îţi zic. Am mâinile legate ! Dar tu, tu de ce nu i-o dai ? Doar ai mână liberă !
– Am multe alte responsabilităţi pe mână. Credeam că măcar tu o să pui mâna la treabă !
– Ţie-ţi dă mâna să vorbeşti ! Vrei să scoţi castanele din foc cu mâna mea ! Nu vreau să-mi pună mâna-n gât, înţelegi ? La început, credeam că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap ! Acum nu mai sunt atât de sigură…
– Şi erai mâna mea dreaptă ! Mă dezamăgeşti ! Credeam c-ai să accepţi cu amândouă mâinile !
– Cu mâna pe inimă, îţi mărturisesc că vreau să am mâinile curate ! Risc să încap pe mâna Justiţiei ! Mai bine… mai bine dă-o din mână în mână ! O să i se piardă urma.
– Ai înnebunit de-a binelea ! Mă sileşti să fiu mână de fier ! O să faci cum spun eu, pân-oi pune mâinile pe piept !

Şi mâna dreaptă a dat-o. Apoi… şi-a luat-o !

Posted in Povestioare | Comments (12)

« Sunt un prost ! Ce prost sunt ! Sunt prost ca noaptea. Prost de bubui. Se scurge prostia pe mine. Sunt atât de prost că-mi dau cu stângu-n dreptu’. Sunt un prost şi jumătate. Al naibii de prost mai sunt. Se scorojesc pereţii de prostia mea. Prost ca mine-n lumea asta nu mai există. Sunt cel mai prost dintre proşti. Cel mai prost din curtea şcolii. Prostul satului.»
Astfel se încuraja Pilu uitându-se-n oglindă, înainte de interviu.
Până a pleca de acasă, în costumul de ginere a lui tat’su, modificat pe la mâneci de ma’sa, Pilu sondează opinia publică :
- Cum arăt ? Îs frumos ?
- Frumos foc, stuchi-te-ar mâţele ! consimt ai lui, în cor. Maică-sa-şi şterge lacrima din colţul ochiului şi suspină :
- A crescut de-acu’. Îşi ia zborul, dragul de el… Băiatu’ mamii, băiatu’ mamii…
Pilu îşi potriveşte bretonul şi cravata. Îşi îngroaşă vocea şi face exerciţii de dicţie : «Mă numesc Gheorghe Copilu. Numele meu e Gheorghe Copilu.»
- Mamă, dă-mi puţin parfum de-al tău. O să-i dau gata !
Pleacă încrezător în forţele proprii. Are toate şansele să reuşească-n viaţă. Te pui cu prostu’ ?

Posted in Caricaturi, Povestioare | Comments (20)

La grădina zoologică au murit toate animalele. Doar ursul mai mişca puţin când au venit îngrijitorii, dimineaţa. Ca să nu se mai chinuie, i-au tras un glonţ în cap.
Autorităţile locale au anunţat funeralii publice şi ne-au trimis tuturor invitaţii. Toată lumea putea să ia parte la ceremonie, cu condiţia să fie îmbrăcată în costum de clovn.
La trei zile de la teribila tragedie, m-am vopsit cu alb pe faţă, mi-am pus nas roşu şi guler de dantelă creaţă, am rupt patru crizanteme din gradină de la tanti Flori, care nu mergea la înmormântare din cauză că avea un picior rupt, şi m-am îndreptat încet spre cimitir.
Acolo se strânsese deja lume multă. Era şi Popa Butuc, şi şeful poliţiei, şi primarul. Gropile erau proaspăt săpate : şapte de toate – pentru două maimuţe, o cucuvea, un lup, un păun şi… ursul. Miroasea a pământ scormonit. Sicriele erau închise şi sigilate. Se bănuia că animalele au murit de gripă zoologică şi autorităţile vroiau să împiedice răspăndirea virusului şi la animalele de casă.
Slujba începu. Popa Butuc tămâia şi cânta pe nas. Era un clovn în mulţime care plângea de sărea cămaşa de pe el. Am aflat mai pe urmă că era prieten bun cu ursul.
Când Popa Butuc a făcut un semn aproape nevăzut de mulţimea întristată, groparii au coborât sicriele. Cu capul descoperit, clovnii aruncau câte un pumn de pământ reavăn peste coşciugele bietelor animale, aşa, că să le fie ţărâna uşoară.
În scurt timp, cimitirul s-a golit. Numai clovnul care plângea a rămas acolo, cu ochii aţintiţi pe mormântul ursului. Gândea, probabil, că nu va mai găsi în veci un prieten atât de bun.

Posted in Absurditati, Povestioare | Comments (27)

Firicelul mlădiu ştia să înflorească. Îi trebuia numai un arac, să se sprijine. Şi, încolăcindu-se în juru-i, să ajungă la soare.
În lipsa aracului, firicelul a crescut pe pământ. Aspru şi noduros. Şi n-a făcut flori, dar a rămas cu dorul de soare.
Pentru că nicio mână caldă nu a crezut că ştie să-nflorească.

Posted in PA (proza arhiscurta), Povestioare | Comments (10)

Cuvant inainte : am incercat sa includ
cat de multe linkuri din blogroll…

Tartorul prozei arhiscurte isi plimba iguana pe bulevard, si gandea cu voce tare:
– Parca mi-as face si eu un blog, pentru ca se poarta. Dar mi-e ca-l ratacesc prin blogosfera si mi-e cam lene sa pornesc asa, tam-nesam, in cautarea blogului pierdut.
De dupa o cortina, aparu Michiduta cel zburlit si negru ca fundul ceaunului.
– Ce faci, tartore, dai in « boghi » ?
– In primul rand, se spune « dai in bobi ». Si, pe urma, afla ca nu sunt tartor, ci tatuc ! se zburli tartorul prozei arhiscurte.
– Lasa, ca te-am auzit eu ca te bate gandul sa-ti faci blog ! Esti un tip pus pe glume, vad.
– Ma scoti din sarite, uratule ! Daca ma mai calci pe bataturi, sa stii ca-i chem in ajutor pe cei trei prieteni care sunt ! Or sa-ti vina ei de hac, puslama ce esti !
– Esti un amator intr-ale razbunarii, cat de tartor esti tu ! ranji Michiduta. Si, in clipa urmatoare, se metEMOrfoza intr-un ochi care rade, urias si lacrimos. Si radea ochiul… de se prapadea. Cand se mai stapani un pic, ii intoarse tartorului spatele si-i suiera :
– O sa-ti faci tu blog cand lumea asta o sa aiba genunchi ! ii prezise Michiduta. Pa, tartore, te pup !
Tartorul se facu alb-negru la fata de ciuda. Apoi, se colora in verde-portocaliu.
– Sigur, razi cat poti, jigodie ce esti ! Nu fi tu asa de sigur ca n-o sa-mi fac ! Afla de la mine, baiete : singurul lucru sigur e că nu se ştie nimic sigur ! Asa sa stii !
Plin de nervi, isi soptea singur, ca sa se linisteasca : « Nu te compromite ! Nu te compromite ! Nu te ai decat pe tine, tartoras drag ! » Si, deodata, ca din senin, auzi o voce subtirica :
– Nu te necaji, raza mea de soare !
– Cine vorbeste ? Cine esti ? Unde esti ?
– Sunt eu, baiatul cu telecomanda.
Tartorul se uita in stanga, in dreapta, dar nu vazu nimic.
– Aici sunt, tartore ! Iata-ma-s !
La vreo doi metri deasupra, supendat intre cer si pamant, asezat pe-un norisor, era un baiat imbracat intr-un halatel, cu o telecomanda universala in mana dreapta. Il contempla o secunda pe tartor si-i spuse, cu blandete :
– Hai cu mine !
Il lua de mana si-l purta pe strazi intortocheate. Intr-un sfarsit, se oprira in fata unei cladiri darapanate. Deschisera cu greu usa intepenita si intrara intr-un fel de… sala cu oglinzi paralele. Tartorul intepeni in prag.
– Hai, indrazneste, zise baiatul cu telecomanda. Ce stai asa, parc-ai fi din argila polimerica ?
Tartorul facu doi pasi si pipai cu buricele degetelor oglinzile paralele. Lumina arunca in luciul lor irizatii stranii, reflectand inimioare colorate. Mai incolo, cum inaintai pe un pavaj de catifea si urcai niste trepte de lemn, ajungeai intr-o mansarda mov. Acolo, in acea mansarda mov, o molie isi agita aripile in intuneric, cu zbateri scurte.
– Haideti sa stam la un taifas, grai molia, agitandu-se de zor. Sa vorbim asa, despre nimicuri. Serviti niste bunatati. Si ceai si cafea, daca vreti. Nici n-o sa mai stiti unde e acasa, dupa intalnirea asta ! Poftiti !
Tartorul, privind la baiatul cu telecomanda, parea sa aiba o trilema : sa ramana, sa plece, sau, pana la urma, sa-si faca si el blog ?
– Nu fi nelinistit, dragul meu tartor, zise molia, citindu-i gandurile. Relaxeaza-te. Hai mai bine despre evolutie sa vorbim !
– Nu… se balbai tartorul. Nu sunt destul de frumos, nu sunt demn de a sta in aceeasi camera cu voi ! si o zbughi pe usa-afara.
Regasindu-se sub cerul liber, il apuca ameteala. I se parea ca tot pamantul se invarteste cu el. «Opriti planeta, vreau sa cobor !», ii veni sa strige, dar se abtinu. Si asa lumea din jur il privea cu suspiciune. « Am senzatia ca traiesc ca sa visez un vis in care visez ca traiesc. Poate ma vede un gabor, ma legitimeaza si ma salta. Atata mi-ar trebui ! Nu-mi mai fac eu blog nici la pastele cailor ! Mai bine imi vad de ale mele, linistit !»
Ca de nicaieri, la picioarele tartorului aparu un copil cu o infatisare tare ciudata : era si mare, si mic, in acelasi timp. Copilul mare si mic il ruga pe tartor, cu glas plangacios :
– Nene, imi desenezi si mie o poezie ? Nene, nene ! Hai, te rog !
– Pleaca, ma !
– Nene, te rog ! Deseneaza-mi o poezie !
– Pustiule, tu vrei sa ma omori incet, dar lent ? Sterge-o, cand iti spun !
– Nene…
– Cum te cheama, ma, pe tine ?
– Ivanuska ma cheama. Imi desenezi o poezie ?
– Pleaca, ba…
– Nu ? Deci nu ? Deci sigur nu ?
– Nu, ma ! N-auzi ? Valea !
– Deci nu vrei… Atunci, pasol na turbinka, tartore !
Si, cum rosti aceasta formula magica, tartorul de trezi in fundul intunecos al turbincii lui Ivanuska.
« E raul cel mai mic care mi s-ar fi putut intampla, totusi. Cel putin e cald si bine aici ! Ca si cum as trai intr-o lume cu un singur anotimp. Ce-as fi facut daca m-ar fi aruncat intr-un univers inghetat ? », cugeta tartorul, cu optimism. Si, avand regaz sa reflecteze o clipa la conditia lui efemera in aceasta lume, lua o hotarare definitiva : « Cand ies de-aici, jur ca-mi fac un blog, un jurnal virtual cu poze si tot tacamul, sa moara Michiduta de ciuda, in frunte cu toti bloggerii ! O sa scriu despre tot ce-mi trece prin cap : si despre fotbal, si despre muzica rap, si despre bijuterii, daca vreau ! Sa vezi ce repejor o sa urc in clasamentul ZeList ! Or sa vada ei ! Nu va fi jurnalul unui oarecare ! Va fi blogul tartorului prozei arhiscurte, si toti isi vor incepe ziua citindu-l ! Am zis ! »

Inca nu se stie daca tartorul a reusit sa scape din turbinka lui Ivanuska… Cert este ca, intre timp, au aparut o multime de bloguri, care mai de care mai de care.
The End.

Posted in Povestioare | Comments (54)

Mama spune că dinţii albi sunt un semn de sănătate, dar şi de civilizaţie.
Tata e de părere că mama a început să facă o mică obsesie din asta.
Mama încearcă să-i demonstreze tatei că e foarte important să avem dinţii albi. Uite, de exemplu, ieri a susţinut un interviu pentru ocuparea postului de secretară a directorului executiv şi dinţii ei albi au fost detaliul care a făcut diferenţa : au angajat-o pe loc, din treisprezece candidate care, între noi fie vorba, nu aveau dinţii atât de albi…
Tata dă din umeri şi-i răspunde mamei că nu toţi oamenii pot avea dinţi albi ca ai vedetelor de la Hollywood. Trebuie să recunosc, argumentele mamei sunt mai puternice.
Mama strâmbă din nas şi adaugă că nu-i mare scofală să ai dinţi albi. Trebuie să foloseşti ultimele produsele de îngrijire de pe piaţă şi… să nu mai fumezi pipă !
Tata bufneşte în râs şi-i repetă pentru a nu ştiu câta oară că n-o să renunţe nici mort la pipă. Dar, văzând-o pe mama că se încruntă, schimbă repejor subiectul şi o întreabă despre oferta specială la gelul de albit dinţii.
Mamă muşcă momeala şi începe să-i povestească entuziasmată despre chilipir.
Tata îmi face cu ochiul, complice, şi eu îi răspund cu un surâs ştirb, dar foarte alb.

Posted in Povestioare | Comments (21)

Functionarul de la credite le-a sugerat sa stranga niste bani. Altfel, n-au nicio sansa sa primeasca un credit ipotecar.
- Ai auzit ce zice domnu’, Marie ? intreba barbatul la iesirea din filiala bancii.
- Am auzit, Costica.
- Adica noi nu strangem bani de doi ani incoace ?
- Strangem, Costica.
- Si ? Se cunoaste ceva ?
- Nu se cunoaste, Costica. Maruntis, Costica. Bani de buzunar.
- De unde sa strangem noi atatia bani, Marie ?
Maria inghiti in sec.
- Stii cum se traduce in limba mea ce ne-a povestit domnu’ mai devreme, Marie ? “Bagati-va visele-n fund si mintile-n cap !”, asta ne-a zis.
Conexiuni ciudate se fac in mintea omului in astfel de momente… Maria fredona in gand o piesa de acum multi ani a formatiei “Sarmarile Reci” :

“Bine dar intr-o zi vei pleca,
In sfarsit vei scapa,
Nu vei mai da, nu vei mai da pe-acolo
Bine dar intr-o zi vei pleca,
In sfarsit vei scapa,
Si-ti vei baga, si-ti vei baga piciorul…”

- Vrei o napolitana ?
- Nu, ca-mi vine sa plang.

Posted in Povestioare | Comments (0)