Uneori mă uit în oglindă şi ştiu că nu sunt eu. Îmi dau seama după privire. Dar numai eu văd. Am început să mă obişnuiesc cu toţi cei care îmi îmbracă pe rând corpul, şi-l folosesc ca să se care prin lumea asta şi să se dea drept mine. Lumea asta e preponderent materială şi un corp este absolut indispensabil pentru transport. Al meu, nu-i vorba, e un corp bun. Şi eu l-aş împrumuta, dacă aş fi în situaţia lor. Cine şi-ar alege, dacă ar avea de ales, un corp rău ? Prin urmare, îi înţeleg oarecum. Uite, azi l-a împrumutat nenea ăla pe care-l doare-n cot. Şi durerea de cot se transmite până la mine. E corpul meu, doar. Ciudat, durerea de cot nu e ca celelalte dureri. Când zici că te doare în cot, de fapt nu te doare pe bune. E doar o durere metaforică, şi durerile metaforice sunt întotdeauna de preferat celor reale, pentru că nu dor cu adevărat. Cum vă spuneam, se simte până la mine durerea în cot, şi e tare bine-aşa ! Durerea asta în cot e soră cu nesimţirea, dar depinde de interpretarea fiecăruia, precum şi de educaţie. Pentru că educaţia îţi dictează modul în care interpretezi orice, chiar şi durerea în cot : fie ca pe o indiferenţă oarecare, fie ca pe o nesimţire fără limite. Şi cum stă nenea ăsta cu durerea-n cot în corpul meu, mi-aş dori să nu mai plece. Lui, prin urmare nici mie, nu-i pasă dacă lumea-l vede nesimtit sau doar indiferent. Iar eu nu mai vreau să vină tanti aia căreia îi este frică şi de umbra ei. Îl prefer pe nenea cu durerea-n cot. Vă spun eu, ar fi ideal să poţi alege cine îţi împrumută corpul, însă numai ei pot alege corpul pe care îl împrumută. Tu stai aşa şi-ţi laşi corpul împrumutat, vrând-nevrând. Nu te intreabă nimeni : se poate ? Bine că sunt destul de inofensivi şi destul de responsabili. Îţi înapoiază corpul intact, aşa cum l-au împrumutat. Fără nicio zgârietură. Trebuie să dea şi ei vreo socoteală pe undeva pentru împrumutul asta, pesemne. Altfel şi-ar face de cap. Or fi existând în alte dimensiuni o legislaţie oficială şi proceduri şi toate alea în sensul ăsta. Că ar fi şi culmea să se petreacă totul de-a valma. Din câte mi-am dat eu seama, sunt vreo cinci-şase care-mi împrumută corpul în mod constant. Am ţinut o evidenţă timp de câteva luni. E destul de greu, în timp ce ţi se împrumută corpul, să rămâi conştient. Trebuie să-ţi mai dai două palme din când în când, ca să te ţii treaz. Durerea, după cum va spuneam, se transmite, fie că e vorba de una adevărată sau de una metaforică. Şi uite-aşa umblu eu prin lume, cu corpul împrumutat, dându-mi palme din când în când, de zice lumea că am luat-o razna. Din exterior aşa pare. Dar cred că mi-aş răci gura de pomană dacă aş sta să le explic ce şi cum. Pentru mine e benefică faza cu împrumutatul involuntar al corpului. Mai văd şi eu cum e să fii unul, altul… La un moment dat, te plictiseşti un pic de tine. Asta cu împrumutatul te ţine cât de cât interesat de lumea asta, şi nu ţi se mai urăşte de trăit. Chiar şi tanti aia căreia îi este frică şi de umbra ei – e o experienţă şi asta ! Nu poţi zice c-ai trăit până nu le-ai experimentat pe toate. Un avertisment, în final. Dacă mă vedeţi pe stradă, ţineţi cont măcar de faptul că s-ar putea să nu fiu eu. Să nu va lăsaţi păcăliţi de ambalaj, care e acelaşi de fiecare dată. Dacă mă auziţi înjurând – să ştiţi că sunt beţivul care ar bea şi spirt şi-i înjură pe guvernanţi de câte ori găseşte prilejul. Dacă vă ignor – sigur sunt nenea ăla cu durerea-n cot. Dacă vă privesc panicată – e vorba, desigur, de tanti cu umbra. Dacă zâmbesc frumos – sunt tipa aia care umblă cu substanţe interzise şi se află cu un picior în lumea cealaltă. Dacă vă inspir milă – sunt tânărul ăla care crede că are toată lumea la picioare şi că e liber ca păsărelele cerului. Dacă va par acră – sunt tanti aia care a muncit o viaţă în acelaşi loc de i s-a acrit, şi nici măcar cu o pensie mai a cătării nu s-a ales. Dacă vă cer cinci lei – sunt copilul ăla care n-are bani de îngheţată. Dacă par un om ca toţi oamenii, ar fi şanse să fiu chiar eu. Însă nu se ştie niciodată…
- Ce dracu mănânci acolo ? Am putut să-i intuiesc englezului grimasa dezgustată din tonul vocii, fără să mă întorc. Mexicanul ronţăia zgomotos nişte pesmeţi din ăia pe care bişniţarii îi bagă în ambalaje colorate, şi le zic altfel. Da’ tot pesmeţi rămân. – Să plec să mă plimb o oră, până termini ? Englezii au urechi fine, fără îndoială. Mai au şi alte metehne. De exemplu, sunt convinşi că bulgara e asemănătoare cu româna şi că românii vorbesc un soi de limbă slavă. Engezul cu urechi fine a aflat acum vreo două săptămâni că românii vorbesc o limbă de origine latină. Mare şoc a mai avut. În capul lui s-a produs o adevărată revoluţie. «Cum dar… croaţii… şi sârbii… şi bulgarii… da’ polonezii… românii ?!» A parut foarte răvăşit de veste, da’ a doua zi nu mai avea nimic. Şi, apropo de limbă, nu înţeleg de ce toţi ţin morţiş să le înveţi limba. Dacă trăieşti în ţara lor şi nu le cunoşti limba e un păcat. Nu cunosc cuvântul «temporar» şi nici cuvântul «inutil». Te întâlnesc din când în când şi te întreabă : «Încă nu ? Încă nu ?» Nu, dom’le ! Nu e nevoie. De ce nu se împacă odată cu ideea că limba lor nu e atât de «mult e dulce şi frumoasă» şi că trebuie să existe naibii o limbă comună, în care să ne înjurăm între noi ? Acasă la tine – tu, ăla care puţi a usturoi şi alcool ieftin – poţi să vorbeşti cu nevastă-ta în ce limbă frumoasă doreşti. Dar să n-ai pretenţia că eu să-ţi învăţ limba, care mie nu mi se pare deloc atât de frumoasă. – But it’s a beautiful language ! Să mori tu ? Nu, mersi. Mi s-a sugerat să mă uit la desene animate dublate, să învăţ mai uşor. M-aş alege cel mult cu o indigestie.
Stiu, nici mie nu-mi place sa citesc carti in format electronic. Totusi, am cedat de data asta. Cand aveam impresia ca nu pot inghiti nicio picatura de literatura, am dat de cartea asta : Romain Gary – Ai toata viata inainte
Pentru adultii care inabusesc din fasa creativitatea copiilor. Creativitatea este azi la fel de importanta ca si alfabetizarea. Fii pregatit sa gresesti, pentru a fi in stare sa creezi. Toti oamenii se nasc artisti, dar isi pierd capacitatile pe parcurs. Subestimarea artelor, considerate mai putin importante decat stiintele. Neglijarea corpului, folosit doar ca transport pentru cap. Descurajarea copiilor in incercarea de a-si dezvolta latura creativa a personalitatii: pentru ca nu e de viitor. Va veni o vreme cand diplomele si studiile nu vor mai conta. Inteligenta este atat de variata. Despre revelatia decoperirii talentului. Despre anormalitatea aparenta si regasirea normalitatii. Despre educarea creativitatii, si a fiintei umane in intregimea ei.
Privesti cu neincredere ceasul : e sfarsit de program. Saptamana care-a trecut a fost ca o injectie in gat – inca o mai simti, iti freci locul cu o grimasa pe fata. Vrei sa nu-i mai auzi, vrei sa nu-i mai vezi. Inspira, expira. Inchizi lacrimile intr-un seif si uiti combinatia. Doar muzica sa umple golul, ea si natura sunt singurele ramasite de dumnezeire pe pamant. Ai renunta la ei si la lumea lor mica – fara niciun regret, ai pleca fara sa lasi niciun mesaj, departe de stiri zvonuri barfe noutati vorbe goale ambitii si ai naufragia de bunavoie pe un mal, pe o plaja, unde ai ramane sa-ti construiesti la nesfarsit castele de nisip, intr-o perpetua joaca. Viata ar putea fi atunci un ou de ciocolata, fiecare zi ar ascunde o alta surpriza inauntru. Ti-ai petrece serile scriindu-ti pe nisip, in cinci sute de semne, nu mai mult, linistea. Si-apoi ai strange in palme nisipul imbibat de cuvinte si l-ai arunca spre inalt, fixandu-l acolo in doua stele, ca pe un poster care sa fie marturie linistii tale. Te-ai simti din nou tu, fara sa-ti pese daca esti sau nu numarul unu. Iar in calendar, ca prioritati, la “Atributii zilnice”, ai scrie : “Hraneste veveritele !” si “La pranz, bors si caise, neaparat !”. Si conferinte prin telefon numai cu Dumnezeu, “entitatea cu mult umor”. Toate aceste sarcini obligatorii ar fi bucurii mici, obligatii dragi, iubiri maruntele, evenimente importante. Ai privi camasa de forta lepadata pe undeva, printr-un ungher, ca o carpa oarecare, si ai zambi cu seninatate. Nu se mai poarta camasile de forta anotimpul asta ! Apoi ti-ai muta privirea pentru totdeauna spre marea involburata, ca o acuarela a firii, si ai zambi cu seninatate in albastrul ei, ca-ntr-o oglinda opaca. Si, fara modestie, ti-ai sopti un “Bravo mie !” sincer si din inima. Apoi ai sta cu ea la povesti cu miros de levantica, fara sa-ti pese de e joi sau e luni, fara sa-ti amintesti de zilele furate. Detasare pura, ce savoare ! Frontul de lupta ar fi departe… Ultima zi de iarna ar fi prima zi din vara ta. Ziua in care ai vrea pentru prima data ceva important. Ti-ai construi o galerie de arta in suflet, si ti-ai atarna acolo unicul tablou, cel al libertatii tale. Si ai amuti pentru totdeauna, admirandu-l din toate perspectivele.
Nu ştiu dacă ştiaţi, dar Gerilă – da, acela din poveste ! – avea un frate geamăn. El n-a primit niciun rol în poveste, autorul a zis că mai bine îl lasă în pace. Nu de alta, dar nu putea să care în spate, săracul, ditamai lada frigorifică. Dacă nu înţelegeţi ce legătură este între fratele geamăn al lui Gerilă şi o ladă frigorifică, vă lămuresc eu. Gerilă şi Căldurilă, că ăsta e numele fratelui, sunt gemeni bivitelini. Prin urmare, nu seamănă deloc, ba chiar sunt diferiţi ca de la cer la pământ. Pe vremea când erau bebeluşi, nefericita lor mamă fierbea porţia de lapte pentru Gerilă şi o punea la congelator pe cea a lui Căldurilă, înainte de a-i hrăni. De oboseală sau din neatenţie, s-a întâmplat odată să încurce sticluţele. Mare grozăvie a fost atunci ! Era să-i piardă pe amândoi cu zile ! Din fericire, soarta a vrut să-i vadă oameni întregi, aşa că au supravieţuit evenimentului. Încă de mic, Gerilă umbla înfofolit cu zece rânduri de haine. Căldurilă umbla mai mult dezbrăcat, de veneau vecinii la uşa maică-si să se plângă de el, că-i dezmăţat, că-i neruşinat, şi că nu se cade. Degeaba maică-sa bătea apa-n piuă, explicându-le că e o afecţiune la mijloc. Cu aşa ceva nu-i de glumit. Oamenii însă îl priveau cu ochi bănuitori şi nu înţelegeau cum de nu-şi poate ţine nici o cămaşa pe spinare. “În câţiva ani, o să pândească cucoane pe la colţuri, cu nădragii în vine, destrăbălatul !”, gândeau toţi. Copilul, bietul, suferea de cald. Doar iarna, când erau gerurile cele mai năpraznice şi frate-su aproape că intra în cuptor de disperare, se simţea şi el mai bine. Când alţii făceau ţurţuri la nas numai cât ieşeau oleacă în curte, el zicea că-i “răcorică”. Vara era aproape mort. Şedea în beci, bea apă şi delira de căldură. Când cei doi au ajuns la vârsta majoratului, părinţii au scos de la saltea câţiva bănişori şi i-au cumpărat lui Gerilă un set complet de haine, pături şi perne termice, iar lui Căldurilă o ladă frigorifică numai şi numai pentru el ! Ce sărbătoare a fost în ziua aceea în casă ! De atunci, fraţii nu s-au mai despărţit de darurile primite – poate doar Gerilă, pentru scurt timp, s-a lipsit de hainele sale călduroase, pentru turnarea poveştii cu pricina. Vroia să devină celebru şi s-a sacrificat. Căldurilă nici măcar n-a vrut să participe la casting, desi autorul povestii ar mai fi avut nevoie de un personaj. Era primăvară şi pe Căldurilă îl treceau deja sudorile de căldură. A zis că-i mai bine în ladă, la racoare… Celebritatea-i trecătoare ! Şi uite-aşa a rămas Căldurilă un simplu anonim. Noroc cu mine că l-am făcut cunoscut lumii…
