În dimineaţa asta soarele n-a răsărit. În coteţ ţârâie, totuşi, isteric, deşteptătorul. Cu ochi mici sub gene blonde, coşonii caută lumina. Nicio rază! Unde-i orizontul? Beznă.
Tata-coşon se înfăşoară în halat şi pipăie după ochelari. A uitat să fie zi? Sau maşinăria de trezit e defectă? Iese-n bătătură şi guiţă după soare:
-Te-ai lenevit şi tu? La muncă,-ncoronatule!
Şi se dimineţeşte.
Posted in PA (proza arhiscurta), Uncategorized | Comments (28)
Posted in Un gand mic | Comments (9)
Gata cu inventarul. Mici probleme tehnice… Am schimbat un pic aspectul căsuţei. Din lipsă de timp, în următoarele zile o să răspund mai greu la comentarii. … Dar mai bine să vă povestesc despre întâlnirea emoţionantă dintre Maricel şi Maricica, după o săptămâna de despărţire.
S-a întâmplat aşa :
Pe o bancă, în gară, printre porumbei şi coji de seminţe, Maricel aştepta sosirea trenului ce i-o aducea pe Maricica. “Nu mai vine, nu mai vine !”, îşi repeta nervos, privind la buchetul de flori ofilite. În gară, numai el şi un măturător sfrijit, care-şi făcea de treabă pe-acolo, prăfuindu-i pantofii cu mătura.
Deasupra luminii electrice, apusul iernatic lucea turcoaz. Noaptea se întindea că o pată de cerneală pe sugativă. O voce nazalizată anunţa din când în când întârzierea trenului personal în care era Maricica. “Inainte puteai să-ţi fixezi ceasul după trenuri. Nimic nu mai e cum a fost. Şi doar i-am zis să ia acceleratul !”
Un strănut de vând ciufuli hârtiile aruncate aiurea. Un fior îi străbătu şira spinării. Nu-i plăceau locurile publice. “Infecte !”, le califica Maricel. Vroia acasă. În casa lui perfect simetrică, perfect curată. Dacă nu l-ar fi chinuit un început de spondiloză, nici pe bancă nu s-ar fi aşezat. O să-şi spele hainele cum ajunge acasă.
Doi beţivi se puseră pe cântat imnul naţional, cu o tonalitate şovaielnică. Şi măturătorul… Şi cucoana asta cu chipiul răsturnat pe ceafă… Toate personajele care populau sordidul peisaj i se păreau dubioase.
Femeia cu nasul înfundat anunţa sosirea altor trenuri, dar şi întârzierea trenului care trebuia să i-o aducă pe Maricica.
Maricica flirtase tot drumul cu domnul cu mustaţă din faţa ei, deşi nu ştia nici cum îl cheamă. Conversaţia lejeră o amuza la culme. În schimb, refuză politicos păhăruţul cu vişinată făcută în casă pe care acesta i-l oferise, făcându-i complice cu ochiul. Auzise tot felul de grozăvii despre cum sunt ademenite femeile care călătoresc neînsoţite. Prefera să ajungă la Maricel întreagă şi nevătămată.
Plecase liniştită. Maică-sa se înzdrăvenise binişor. “Nu e decât o bronşită…”, a liniştit-o doctorul Blajinu, iscălind reţeta. Având această certitudine, putea să se întoarcă acasă. Îi prinseseră bine aceste zile departe de Maricel, şi totuşi îşi spunea în gând că el nu are habar să-şi prăjească singur nici măcar un ou. N-ar supravieţui fără ea.
Avea emoţii. Nu-şi explica de ce. Ştia că Maricel o aşteaptă cu flori, că doar ea îi sugerase, în timpul unei conversaţii telefonice, să i le cumpere : “Vin acasă. Poate-mi aduci şi tu nişte flori. Că mama se simte mai bine. Vezi, poate mă aştepţi şi tu cu nişte flori !” Maricel înţelesese aluzia subtilă. Dar nu putu mai mult de… trei garoafe legate cu un şnur sidefiu. “Astea-s mai rezistente !” se amăgi, pipăindu-le tulpina suculentă. Însă nu prevăzuse blestemata asta de întârziere ! “Muierea vrea s-o aştept cu flori !” şi aruncă buchetului o privire duşmănoasă.
“Poate nu-mi ia garoafe !” spera Maricica. Uitase să-i spună să nu-i ia garoafe. Ar fi încântat-o nişte crini. Sau poate nişte trandafiri. “Cred că-l duce mintea să-mi ia, totuşi, altceva decât nişte garoafe mortuare !”.
Noaptea se aşternu de-a binelea. În depărtare, se zăreau luminile oraşului. Domnul cu mustaţă moţăia că un navetist. Un tânăr cu căşti în ureche dădea din cap în ritmul muzicii. Maricica stătea ca pe ace.
Maricel stătea ca pe ace. Aştepta de două ore !
Femeia care vorbea pe nas anunţă – în sfârşit ! – sosirea trenului personal, la linia trei. Se grăbi într-acolo. Îl văzu lucind în întuneric – trenul care i-a aducea pe Maricica ! Cu şuierat şi scrâşnit de roţi, intră cu pompă în gară. Din ce vagon o să coboare ? O căută cu privirea. Zări valijoara roşie.
“Ma… Maricicaaa !”
Cine-ar fi crezut ! Se îmbrăţişară cu însufleţire.
“Sa ştii că mi-a fost dor de…”, murmură Maricica. Dar zări jalnicul buchet de garoafe şi continuă pe alt ton : “Mi-a fost dor de-acasă !”
Posted in Maricel & Maricica | Comments (30)
M-am trezit aşa, tam-nesam, om.
Am fost, întâi, pui de om. Greu stadiu, cel al copilăriei ! Oamenii au tendinţa de a-şi exercita autoritatea asupra semenilor lor, dar cu precădere asupra fiinţelor mai firave. Le place să domine, să aibă supuşi. Animalele şi copiii sunt victime sigure. Cei ajunşi la maturitate fac abuz de superioritatea fizică şi se amăgesc că dispun şi de o superioritate psihică. Se mint necontenit. Sunt limitaţi, iar limitarea lor e revoltătoare. Copiii au doar un corp fizic în curs de dezvoltare, dar capacităţile lor psihice sunt uluitoare. Păcat că şi le pierd în timp…
Evident că eram diferit. Ei ziceau că sunt doar ciudat. Un copil «altfel». Eu am ştiut dintotdeauna că nu aparţin acestei rase bizare. Dar sufeream de amnezie şi nu aveam nicio certitudine, niciun indiciu că nu sunt de pe-aici. Mai mult, începusem şi eu să cred că sunt doar ciudat, doar altfel.
Totuşi speram, aşteptam să vină unul de-al meu, să mă ia de mână şi să-mi spună «Hai acasă !».
Posted in Jurnalul unui extraterestru | Comments (4)
Cu mare drag onorez leapsa pasata “cu sadism” de Gabriela Savitsky. 
Trebuie sa ilustrez o zi din viata mea… Simplu, am spus eu. Gabriela, insa, m-a facut sa ma gandesc de doua ori. Totusi, orice zi din viata unui om nu poate fi doar simpla.
O zi oarecare arata asa :
– o trezire nu prea de dimineata, ca o extragere de masea de minte
– o fuga continua dupa apa calda, spalat pe dinti, coafura si machiajul perfect, tinuta perfecta, lustrul perfect al cizmelor – niciodata nu le nimeresc pe alea perfecte, asa ca ma multumesc cu variante mai putin reusite
– o fuga eterna dupa autobuz
– o cufundare intr-un scaun si o pironire a ochilor intr-un monitor
– o greata continua de realitate si de oamenii care o populeaza
– o cautare continua de pretexte (pentru ne-munca) si alternative (la munca)
– o pauza de masa, mereu prea scurta
– o speranta continua ca se va face ora de plecat acasa
– o uimire continua de « cat de repede poate sa treaca timpul si n-am facut mai nimic »
– o mica stationare pe un fotoliu
– o cufundare in perna
– o ameteala, un carusel, un vartej
– o gaura neagra in viitor
– o mirare continua ca sunt om in lumea asta
Multe zile trec astfel, pacat de ele. Totusi, zilele perfecte spala pacatul zilelor oarecare, si amintirea lor ramane lipita ca un abtibild de suflet. Si, cand ne e rau, si cand ne ia ameteala, ne mai uitam un pic la abtibildul colorat si prindem puteri. Ca-n povestile cu Fat-Frumos.
Scriam acum ceva timp reteta unei zile perfecte.
Pentru mine, o zi perfecta arata asa :
Simplu.
I-as lepsui pe :
Geocer, Cell, Lord D’If, Iguana, Roxana, LeP si Caligul,
dar numai daca vor si ei ! 
Posted in Un gand mic | Comments (29)
Ei sunt… Poate vi i-ati imaginat altfel. Poate nu vi i-ati imaginat deloc.
Acum nu mai e loc de ipoteze.
Posted in Maricel & Maricica | Comments (33)
Frământări
În miez de noapte, Dl. Lică se scufundă-n pijamale. Îşi părăsi bretelele pe parchet şi-şi fixă ceasul la şase. Trase cuvertura, se lungi de-a latul patului, strângând perna de ace în braţe. Nu avea astâmpăr. Parcă nici rost n-avea să se mai culce. Îi era ciudă pe Pătraşcu. Adică nu ciudă, dar aşa, un fel de pică. Cum l-a făcut el de ruşine pe bietul Ghiţă Bob! Şi chiar în faţa Anhelicăi? Maricel şi Maricica au fost martori. Bietul! La ce bun să faci rău unui creştin?
Clopotul din turn bătea la fiecare sfert de oră.
(Interval 00-01)
Joacă
Noaptea muşcă din lună şi o face nouă. O lună nou-nouţă.
E ora zero. Pentru o clipă, timpul arată valoarea nulă cu dezinvoltură. Apoi ceasul se umple la loc, zâmbind pe sub mustăţi. Uite că i-am păcălit şi de data asta!
Se distrează şi el, timpul, poznaşul…
(Interval 00-01)
Aburi
Când mama face cozonac, îi dă şi lui bucăţică de cocă. Se aşează alături, presară făină şi modelează aluatul ca pe-o plastilină cu iz de drojdie, dar cu dedicarea unui maistru patiser. Ce-a ieşit? Un covrigel. Câtă îndemânare îţi trebuie pentru a mânui făcăleţul?
«Făcăleţ, sucitor
Melesteu, mestecău
Tocănău, plăcintor…»
Miroase frumos în inima casei. A casă, a acasă. Şi-i cald. Şi e linişte.
(Interval 19-20)
VARIANTA MAI LUNGA :
Când mama face cozonac, îi dă şi lui bucăţică de cocă. Se aşează alături, presară făină şi modelează aluatul ca pe-o plastilină cu iz de drojdie, dar cu dedicarea unui maistru patiser. Ce-a ieşit? Un covrigel. Câtă îndemânare îţi trebuie pentru a mânui făcăleţul?
«Făcăleţ, sucitor
Melesteu, mestecău
Tocănău, plăcintor…»
Când mama face sarmale, cere şi el o foaie – de varză, de viţă, de tei – şi, atent la indicaţii, o împătureşte metodic. Prima lui sarma! Aproape perfectă! A doua, a treia…
Când gemul – de prune, de caise, de căpşune – bolboroseşte pe aragaz, el e cel care mânuieşte lingura de lemn, desenând rotocoale largi în fiertura vâscoasă. Să nu se prindă, zice mama. De fundul cratiţei, de pereţii cratiţei.
Miroase frumos în inima casei. A casă, a acasă. Şi-i cald. Şi e linişte.
Posted in PA (proza arhiscurta) | Comments (17)
La grădina zoologică au murit toate animalele. Doar ursul mai mişca puţin când au venit îngrijitorii, dimineaţa. Ca să nu se mai chinuie, i-au tras un glonţ în cap.
Autorităţile locale au anunţat funeralii publice şi ne-au trimis tuturor invitaţii. Toată lumea putea să ia parte la ceremonie, cu condiţia să fie îmbrăcată în costum de clovn.
La trei zile de la teribila tragedie, m-am vopsit cu alb pe faţă, mi-am pus nas roşu şi guler de dantelă creaţă, am rupt patru crizanteme din gradină de la tanti Flori, care nu mergea la înmormântare din cauză că avea un picior rupt, şi m-am îndreptat încet spre cimitir.
Acolo se strânsese deja lume multă. Era şi Popa Butuc, şi şeful poliţiei, şi primarul. Gropile erau proaspăt săpate : şapte de toate – pentru două maimuţe, o cucuvea, un lup, un păun şi… ursul. Miroasea a pământ scormonit. Sicriele erau închise şi sigilate. Se bănuia că animalele au murit de gripă zoologică şi autorităţile vroiau să împiedice răspăndirea virusului şi la animalele de casă.
Slujba începu. Popa Butuc tămâia şi cânta pe nas. Era un clovn în mulţime care plângea de sărea cămaşa de pe el. Am aflat mai pe urmă că era prieten bun cu ursul.
Când Popa Butuc a făcut un semn aproape nevăzut de mulţimea întristată, groparii au coborât sicriele. Cu capul descoperit, clovnii aruncau câte un pumn de pământ reavăn peste coşciugele bietelor animale, aşa, că să le fie ţărâna uşoară.
În scurt timp, cimitirul s-a golit. Numai clovnul care plângea a rămas acolo, cu ochii aţintiţi pe mormântul ursului. Gândea, probabil, că nu va mai găsi în veci un prieten atât de bun.
Posted in Absurditati, Povestioare | Comments (27)
Cocoţat în mijlocul canapelei, silit să-şi părăsească papucii călduroşi pe duşumea, cu înfăţişarea unui naufragiat fără speranţă, Maricel aştepta cuminte şi deloc calm să se sfârşească săptămânalul coşmar.
Maricica, cu o broboadă cu motive florale înfăşurată în jurul capului, îmbrăcată lejer, cu haine pe care le păstra special pentru această ocazie – pantaloni de trening şi un tricou larg, pe care scria “Go for it !” – decretase oficial deschisă ora de curăţenie.
Regula fusese stabilită tot de Maricica, din primele săptămâni de mariaj : o dată pe săptămână casa trebuia răscolită, întoarsă pe dos, scuturată şi aranjată la loc. Cu timpul, acest obicei căpătase oficialitatea şi solemnitatea unui ritual, cu etape a căror succesiune trebuia respectată cu sfinţenie, şi cu acţiuni extrem de meticuloase.
Maricel beneficiase odată de privilegiul de a fi implicat în ritualul de curăţenie. Dar, pentru că nu respecta cu stricteţe indicaţiile Maricicai, fu aruncat în dizgraţie şi exilat pe canapea. Pe timpul orei de curăţenie, îi era interzis să se mişte de-acolo, indiferent de motiv, şi oricât de urgent ar fi fost acesta.
Maricica era insensibilă la privirea pe sub sprâncene a consortului şi-şi vedea de treabă cu entuziasm. Dechidea larg ferestrele, indiferent de anotimp, plimba aspiratorul pe parchet, inspectând cu trompa lui fiecare colţisor, făcea piruiete cu mopul, ştergea cu grijă fiecare bibelou şi fiecare centimetru de mobilă, scutura mileurile, peria covorul, freca faianţa, şi chiuvetele, şi aragazul, dezinfecta toaleta…
“Deci încurc…” părea să gândească Maricel. Şi tăcea mâlc, urmărind mişcările energice ale dosului îmbrăcat în pantaloni de trening.
Natura însă nu ţine cont de faptul că ora de curăţenie e în toi. Ea îşi cere drepturile oricând e nevoie. Şi Maricel simţi – cam pe la etapa ştergerii bibelourilor – că acum era nevoie ! Simţi un discomfort, o apăsare, o indispoziţie. Începu să se foiască şi să privească îngrijorat ceasul din perete. “Fără douăzeci şi cinci. Hai, că poţi să mai rezişti douăzeci şi cinci de minute !” Pe la fără douăzeci şi-a dat seama că se înşelase. Nu mai putea. O expresie chinuită îi schimonosea chipul. Ofta şi se legăna uşor. “De ce tocmai acum ? Nu mai putea s-aştepte ? Ce mă fac ?”
Maricica trebăluia acum prin bucătărie. Freca şi clătea, ştergea şi scutura.
Mai puţin de voie şi mai mult de nevoie, Maricel hotărî să profite de moment şi pipăi cu vârfurile picioarelor după papuci. “I-a luat ! Să fie sigură că nu mă mişc de-aici !” observă cu ciudă şi porni cu tălpile goale spre camera în care până şi împăratul intră singur. Învârti cheia în broască de două ori – intimitatea lui, spre deosebire de cea a împăratului, nu era păzită de gărzi. Dincolo de uşă, n-avea decât să se dezlănțuie urgia.
- Mariceeeeeeeeeel…!!! răsună în toată casa vocea Maricicăi.
Dar nu-i păsa de consecinţe. Zâmbea fericit.
Posted in Maricel & Maricica | Comments (22)
