SECUNDE

Absent motivat

Leo — Tue, 31 Aug 2010 03:33:56 +0000

Fetisul inceperii unui caiet nou se transforma intotdeauna, fara exceptie, intr-o profanare. Pipai coperta lucioasa, de pe care ma obsedeaza imaginea florii soarelui repetata, ca si cum o bucata din lanul dureros (sau periculos ?) de galben ar fi fost lipita aici doar ca sa ma orbeasca atunci cand inchid caietul, ii miros foile goale, neatinse, un parfum sublim pentru mine, si-mi dau seama ca mereu am avut fantezii cu caiete noi. Le seduc si le abandonez, sunt ca niste copile batjocorite de primul donjuan cu chef de scris. Sau le transform in femei de casa, cand ele se visau doamne in societate, scriind pe ele liste de cumparaturi sau incercandu-mi la intamplare, intr-un loc unde trebuia sa fie o poveste, vreun nou intrument de scris. Astfel ca toate caietele incepute raman mereu neterminate, e un blestem ca povestile sa se opreasca prea devreme, la departare de cateva pagini de sfarsit, care sunt de prisos si vor ramane nescrise pentru totdeauna, ca anii din viata care le mai raman fetelor batrane de cand devin fete batrane si care nu le mai folosesc la nimic.
Caietul cu floarea soarelui, cu filele impartite in patrate marunte, care mie nu-mi amintesc deloc de matematica, este, intamplator sau nu, caietul vacantei. L-am cumparat la un pret neinsemnat, alaturi de fratele lui geaman, pe care il las acasa, si-mi va servi la a spune nimic timp de cateva zile bune.

Afectivitatea la pamanteni – studiu nefinalizat

Leo — Sun, 29 Aug 2010 20:49:15 +0000

No servirá para nada

Leo — Sun, 29 Aug 2010 11:43:56 +0000

«Se sienta a la mesa y escribe : “con este poema no tomarás el poder”, dice. “Con estos versos no harás la Revolución”, dice. “Ni con miles de versos harás la Revolución”, dice. “Y más : esos versos no han de servirle para que peones, maestros, hacheros vivan mejor, coman mejor, o él mismo coma, viva mejor. Ni para enamorar a una le servirán. No ganará plata con ellos, no entrará al cine gratis con ellos, no le darán ropa por ellos, no conseguirá tabaco o vino por ellos, ni papagayos, ni bufandas, ni barcos, ni toros, ni paraguas conseguirá por ellos. Si por ellos fuera la lluvia lo mojará, no alcanzará perdón o gracia por ellos.”
“Con este poema no tomarás el poder”, dice. “Con estos versos no harás la Revolución”, dice. “Ni con miles de versos harás la Revolución”, dice. Se sienta a la mesa y escribe.»

Ştii…

Leo — Sat, 28 Aug 2010 19:43:08 +0000

…că-s ai tăi de cum îi vezi pe raft. Recunoşti ce-i al tău în rest ?

Conversatia pune piedica

Leo — Fri, 27 Aug 2010 04:48:11 +0000

Ideal ar fi sa stim ce sa spunem in orice moment. Sa raspundem prompt, sa argumentam cu maiestrie, sa fim diplomati si simpatici in acelasi timp, cu masura, sa ne adaptam oricarei situatii si sa demonstram la orice pas ca suntem niste fiinte sociale si sociabile. Numai ca perfectiunea e imposibila si contextele foarte diverse. Conversatia pune piedica si tot ea schiopateaza, iar noi simtim pe propria piele durerea. Au !
Cum e atunci cand ai senzatia aceea ca ai spus prea mult, ca nu te-ai oprit cand trebuia, ca ai spus ce nu trebuie, ca mai bine taceai, ca spui, dar nu spui bine, ca ai facut o gafa ? Senzatia de “bata in balta” si “muci in fasole”. Dar aia cand te auzi insirand banalitati, clisee si alte siropuri, si te simti penibil de ti-ai dori sa te inghita pamantul ? Dar sentimentul ca plictisesti si ca nu vorbesti aceeasi limba ? Sau vaga impresie ca faci glume pe care nu le intelege nimeni ? Sau certitudinea ca nu ai nimic de spus in legatura cu un anumit subiect, ca nu-ti pasa, ca te doare capul sau taman in cot ? Ca sa nu mai amintesc de balbaieli, confuzii, lapsusuri, ambiguitati, goluri de minte, aluzii…
Conversatia genereaza tot felul de frustrari si de multe ori tot ce spui poate fi folosit impotriva ta. Tot ce-ti iese pe gura poate fi interpretat intr-o mie de feluri, atat de gresit incat nici nu are rost sa te explici, o lasi moarta-n papusoi.
Salvarea ta este interlocutorul, la fel cum poate fi si tortionarul tau. Dozele de bunavointa, minte deschisa, toleranta, compatibilitate trebuie echilibrate cu grija. Teoria ca teoria…

Nota se subsol : Toate frustrarile generate de conversatiile nereusite ar disparea daca am incerca sa comunicam si altfel, sa vedem dincolo de cuvinte. Oare putem ? Cum fac animalele, de exemplu. Cine e rasa superioara in povestea asta ?

De mână

Leo — Thu, 26 Aug 2010 14:24:41 +0000

Cand scrii din taste, uiti sa mai scrii cu creionul, cu pixul, cu stiloul. Te trezesti in fata unei foi goale, sau doar a unui amarat de formular pe care trebuie il semnezi, si esti nedumerit. Se pare ca in momentele astea, expresia repetata pana la obsesie uneori la practica pedagogica, «incalzirea muschilor mici ai mainii», are sens, pentru ca mana care stia sa scrie nu te mai asculta ca in orele de curs, cand scriai dupa dictare si reuseai sa tii ritmul cu vocea profesorului. Lenevita de timp si de lipsa de exercitiu, ca un corp sedentar, te tradeaza, abia mai tine instrumentul de scris si o simti usor handicapata. Un pic de tot parca nici nu-ti mai apartine. Daca reusesti sa lasi o mazgalitura, nu-ti vine sa crezi ca-i opera ta. Caligrafia nu mai caligrafie si cuvintele par niste degete lovite cu ciocanul, suferinde, dar caricaturale. Litere de mana si de tipar la un loc, invalmaseala din cap se muta pe hartie. Nici nu conteaza ce scrii, important e cum scrii ; ce-ti trece prin cap, nimicuri, acelasi lucru de mai multe ori : I’ve changed my mind, I take it back. I’ve changed my mind, I take it back. Cu rosu, cu negru, cu albastru, cu gel, cu cerneala, cu pasta, cu mina de grafit. Sau te semnezi, tot de mai multe ori, de fiecare data altfel. Asta-s eu ? Asa ma cheama, asta-i numele meu ?
In primele clase de scoala generala am scris urat, atat de urat incat aveam cele mai mici note la caligrafie si nimeni nu-mi mai dadea nicio sansa de recuperare, de parca nu poti fi un om normal daca scrii urat. Nu-i frumos pentru o fata sa scrie urat, n-am inteles de ce, dar am crezut pe cuvant. N-a contat c-am scris de foarte devreme, de tipar intai, n-a contat sa scriu corect, a contat sa scriu frumos. Mai tarziu am inceput sa imit stiluri de caligrafie, la varsta aia originalitatea nu prea exista. M-am apucat sa incerc sa scriu bondoc si labartat, ca una dintre colegele eminente din clasa. Nu eram singura care facea asta. Mi-am dat seama curand nu numai ca nu ma caracterizeaza, dar ca e si o mare risipa de spatiu, timp si efort. Apoi, pentru ca asa se continua orice poveste, chiar si cele mai simple, am inceput sa caut. Am gasit repede, cu stilul ala am ramas pana azi. Love story, happy end.
Povesteste scrisul de mana cate ceva despre noi, despre cum suntem ? Asta-i treaba grafologilor, poate si-a psihologilor. Cert este ca scrisul la calculator nu mai povesteste nimic despre noi, desi… tot se poate intrezari ceva printre randuri.
I’ve changed my mind, I take it back. I’ve changed my mind, I take it back.

The sense of nonsense, flash

Leo — Thu, 26 Aug 2010 12:31:51 +0000

Şi te priveşte cu ochii ăia goi de îndoctrinat, căutătura aia care te scoate din sărite, de găină, manechin de plastic şi şef de-o zi la un loc, şi Topârceanu parcă zbiară dinăuntrul tău : câţi ca tine, câţi ca tine!
Oamenii mici sunt urâţi, oamenii frumoşi unde-or fi, ce te face să crezi că tu eşti altfel ?
Căutarea fericirii te ţine treaz, găsirea ei te face superficial, religia fabricată te face umil, indiferenţa naşte drame, natura te învaţă tot ce trebuie să ştii, doar s-o laşi, ţi-l arată până şi pe Dumnezeu, că tot erai frustrat că nu-l vezi. Turma dezumanizează, îţi place turma, nu ? Ce-ţi mai place… Te înghesui cu celelalte dobitoace, puţi a grajd, tu eşti responsabil de terminologie, metodologie şi documentaţie. Îţi cam place… Simţul umorului e sclipire divină. Trezeşte-te, dă-ţi două palme, fă o glumă, dacă mai eşti în stare, dă-te-n…

Macro

Leo — Thu, 26 Aug 2010 05:20:28 +0000

Visează să facă macro, să intre într-o picătură de rouă şi să-şi ţină răsuflarea, îl ia ameţeala numai cât de gândeşte la asta, să numere grăuncioarele de polen, să ciupească de perişori o gărgăriţă, să încurce firele din pânza de păianjen, să sufle pulberea de pe aripile de fluture – nu, asta nu poate să facă, nu e etic. Într-un cuvânt, să pătrundă esenţa lucrurilor şi să vadă ce nu văd ochii. Maşinăria lui e ca pelerina roşie a lui Superman, numai că e neagră şi nu e pelerină, dar el cu ea e Superman.

Despre conjunctura, iar

Leo — Wed, 25 Aug 2010 09:36:19 +0000

M-am trezit sub impresia unui vis banal, am visat ca eram cu D si O, asa cum le stiam acum destui ani in urma, cred ca s-au schimbat mult, parca trebuia sa ajungem la un eveniment, dar ne tenta sa mergem mai intai la plaja, incercam sa-mi aduc aminte numarul de telefon al lui D, care in realitate era foarte simplu de tinut minte, vroiam sa o anunt ca nu pot merge la plaja, eu aveam eterna obsesie cu parul, ca trebuie sa ma tund, ca trebuie sa ma spal pe cap, sa arat bine deseara, ce prostii ! Visul n-a insemnat nimic si nici nu mi-a trezit vreo nostalgie din timpurile acelea, nostalgiile s-au topit in neant si au fost, ca si prietenia dintre noi, doar o autosugestie. Realizez ca anii au inceput sa treaca, chiar si pentru mine, care am fost pana acum doar un om tanar. Pentru oamenii tineri, timpul nu trece si sunt tineri pana nu mai sunt. Odata cu trecerea anilor, desi detaliile se estompeaza, vezi trecutul mult mai clar, mai bine zis il intelegi, ti-l explici, ca si cum, pana azi, ai fi privit un tablou de aproape si acum te indepartezi incet-incet de el, ca sa vezi ideea de ansamblu.
Vad foarte clar ideea de ansamblu. De conjunctura este aproape orice relatie de prietenie care se leaga in timpul vietii si nostalgiile sunt inutile. Prieteniile pe viata sunt rara avis. In vremea aceea nu-mi puneam prea multe intrebari, primeam cu bucurie pe orice om imi intra in viata si imi doream sa-l cunosc, invatam sa-l accept asa cum este si vroiam sa ma accepte asa cum sunt, greseam destul de mult, dar eram si vulnerabila, nu stiam deloc sa cer iertare, dar nici nu era prea multa nevoie, pentru ca a ierta nu era un compromis, ca astazi – bine, treaca de la mine si de data asta ! – ci un reflex, supararile erau puerile si scurte, motivele serioase doar in acea secunda, conflictele mai mult imaginare si certurile niste spectacole de improvizatie, niste furtuni mici.
Imi vin in minte scurte secvente – revad grupul acela de tinere in uniforma care urca dealul spre casa, O cu doi pasi inaintea noastra, carand vesnic in spate acel sac de moara imaginar pe care cred ca il cara si acum, retraiesc scena in care un vagabond i-a smuls lui D de la gat lantisorul de aur cu cruciulita, vad disperarea de pe fata ei, apoi stralucirea aceea de inteligenta buna pentru viata, dar deloc buna pentru scoala, simt si acum mirosul de paine calda cumparata de la brutaria din colt si impartita – devenise un obicei, era chiar placut in acele momente, poate in lipsa de altceva, sa mai zabovim putin pe banca din fata blocului, in lumina aceea calda de septembrie, apoi rasfoiesc cu ochii mintii albumul cu fotografii pe hartie, facute cu aparatul cu film, le revad pe aceleasi tinere in curtea interioara a liceului, acum femei in toata firea, in aceleasi uniforme, proaspete, neobosite, subtiri, cu picioare frumoase, fara griji de adult, dar cu grijile varstei, saracele de ele, strambandu-se si tinandu-se strans de brat, in semn de ancorare in clipa si prietenie de conjunctura. Au ajuns toate «la casa lor», am inghitit momeala, am papat cliseul, profetia s-a implinit, aveam un destin, se pare previzibil, desi eu ma imaginam pribeaga prin lume, cu rucsacul in spate, trimitand ilustrate de pe unde ma aflu, pe O mi-o imaginam mereu singura, mereu trista si mereu in cautarea sufletului pereche, iar pe D… ei bine, pe D mi-o imaginam exact acolo unde este astazi, desi mi-as fi dorit din toata inima sa ma insel. Despre unele nu mai stiu nimic – despre A, pe care o simt nefericita, mirosea a nefericire inca de pe atunci, desi as vrea din nou sa ma fi inselat, despre C, ma intreb daca e tot cu profu’ de romana, despre cealalta D, pe care mi-o imaginez tot «la casa ei», simuland un soi de viata de om mare. D intreaba de mine, stie ca am plecat, nu m-a crezut niciodata cand ii spuneam ca o sa plec, se uita la mine ca la un nebun. Ce intreaba ? Nu daca sunt bine, ci daca castig bine, in ce limba vorbesc aici si… daca a venit barza. Penibil. N-am inteles niciuna dintre noi nimic din acea experienta, n-au insemnat nimic nici marturisirile, secretele, impartasirile de atunci, nici excursia cu vinul alb, rasul isteric, placutele bilingve, «miroshi kilotzi» rostit sub forma de intrebare la adresa localnicilor care «nem tudom rumano» si dansurile din autocar, nici nesfarsitele ore cu referate, sali de lectura si chicoteli, nici primele iesiri la teatru, cofetarie, bere, nici vacantele, nici regasirile dupa vacante, nici ceaiurile, nici vinul fiert, nici dupa-amiezile, nici serile de la etajul trei, nici discutiile din acele timpuri cand ne suspectam de o oarecare profunzime. G imi scria zilele trecute, intr-un mesaj trimis pe telefon – oh, nu s-a vindecat inca de patetism ! – ca ii este dor de vremurile acelea. Ce vremuri ?

Telenovea : “Toate dragostele mele” (episod pilot)

Leo — Wed, 25 Aug 2010 04:38:02 +0000

Doar pe tine te-am iubit,
Vezi, de aia-s necăjit…
N-ai să mai găseşti, ştii bine,
Un bărbat aşa ca mine,
…Gherghinoooo !